duminică, 30 noiembrie 2008

Toţi suntem gri.

sunt şoapta din delirul tău isteric.

tu urlii iar şi eu nu mai aud nimic. te-aud doar când taci.

tăcerea ta e cea mai plăcută. nu e ca nicio altă tăcere.

mi-am lăsat timpanul iar acasă, şi inima...

dar ceva nu e bine. încă mai simt suflul lumii. îl aud.

ţi-aş da sufletul cu totul, să ai grijă de el. ţie.

ba nu. probabil l-ai tatua cu egocentrismul tău...

m-aş sfâşia de lume.

aş pluti pe cer. nu mi s-ar mai părea atât de departe.

am visat că sunt un nor. un nor n-are nevoie de suflet.

vreau să fiu un nor pe pământ să se plimbe lumea prin mine

să-i simt vii cu mişcă

cum se grăbesc şi înjură

întârzie iar la şcoală sau la muncă.

lipsa asta de organizare îi domină.

vreau să-i înghit, să-i simt în mine respirându-mi sângele

dansând pulsaţia.

nu! nu! nu! sunt un nor! nicio pulsaţie.

doar a lor. şi nici măcar.

un nor cenuşiu şi umed...

aş şterge cuoarea ruginei de pe gard,

aş şterge culoarea vieţii din voi.

eliberată, întreaga lume ar fi a mea.

mi-am găsit aiurări în eternitatea momentului.

vreau să înghit lumea înainte să mă înghită ea pe mine.

eternitatea e eternitate atâta timp cât momentul e viu în noi

eternitatea ar fi eternitate dacă timpul ar sta cu-adevărat în loc când iubim

dar timpul fuge cu iubirea noastră cu tot.

claxoane mă trezesc la realitate. eram dramatică, din nou.

nostalgia eternităţii iluzorii... of!

aş simţi zâmbetul înflorind în mine...

de-ar rămâne semaforul galben pentru totdeauna...




marți, 25 noiembrie 2008

Nu e nevoie de titlu sau de-opinii. Ş-aşa n-avem identitate, suntem doar un personaj colectiv în faza de negare. Epilogul s-a terminat de mult...

Nu mai ştiu ce să scriu, ce să ascult, pe cine să ascult, ce să citesc, la ce să mă uit, ce sfaturi să dau, sau orice altceva. Nu mai ştiu nimic şi nici nu sunt sigură dacă mai vreau să ştiu ceva. Nimic nu pare să mai aibă sens.
E ceva în aer...
La dracu! Nu-i nimic în aer. Suntem doar noi. Nu acceptăm că ne schimbăm, nu acceptam că vântul bate în direcţia asta şi ne intră părul în ochi, nu ne convine să ne tundem ca să evităm să ne mai intre părul în ochi, nu ne convine programul de dimineaţa fiindcă e cafeaua prea amară şi nu mai avem timp să o îndulcim, că e frig, că ninge şi ne udă părul şi ni se strică freza şi ne intră zăpadă în încălţămintea de cârpă fiindcă iubim animalele şi nu vrem să purtam nimic de piele, că nimeni nu asupa gropile decât cu gunoaie, că maşinile poluează prea mult, că el te iubeşte prea puţin, că tu nu-l iubeşti destul cât să insişti, că nu pricepe, că tu nu vrei, că încearcă, nu vrei să încerce, că visează, nu vrei să speri, că bate vântul iar. În cealaltă direcţie. N-o să înţeleagă nimeni. De ce? Fiindcă de fapt toată lumea înţelege, dar nu vrea să creadă că înţelege fiindcă e prea uşor, prea evident. Ar părea că ne zbătem degeaba. Şi nu-i aşa?
Iar bate vântul. Nu-mi mai intră părul în ochi. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu...
La şcoală profii te enervează, materia e lungă şi plictisitoare, tu nu vrei să citeşti ce zic ei, tu vrei să citeşti ce vrei tu, tu nu vrei să faci tema aia, titlul nu îţi place, scrisul tău e prea ascuţit, profei nu-i convine, ai dat lucrare, logic că ai copiat tot, ş-aşa cui îi pasă dacă eşti inteligent sau prost? Oricum nu te crede nimeni. Ai opinii? Păstrează-le. Nu corespund cu ale profei. Scrii o poezie. O văd câţiva. Zic că le place. Nu zău? Tot aia! Cine ştie să aprecieze? Nimeni. Ţi se sugerează îmbunătăţiri la ce ai scris. Nu vrei să ştii oricum. Ce-i al tău, e al tău. Vreau să mă audă lumea şi vreau să mă audă aşa, fără şlefuiri. Poezia ei e mai buna ca a mea. De ce? Căci a mai "şlefuit-o" cineva. Cum pot s-o condamn?
E doar o muncă în echipă. Îmi place munca în echipă, doar că pe proiectul muncii în echipă se trec toate numele, nu doar al meu. Sub titlul poeziei vreau doar numele meu! Ce dacă nu le place tuturor? Or fi câţiva nebuni care-o să zică din suflet: "Uite asta sună bine. Iată aici un gând genial!".
Vreau să urlu! O lume întreagă să m-audă.
Penibil...
Şi ce? Tu eşti chiar mai penibil! Toţi suntem. De ce?
Fiindcă nu ştim să ne apreciem, nici pe noi, nici pe ceilalţi. Ne lăsăm conduşi de... de ce? De ce am învăţat în şcoală. Şi ce-am învaţat? Ştiţi ce? Nimic concret. Astea sunt doar ipoteze. Oameni au creat o groază de ipoteze şi le-au concretizat şi dovedit şi noi le credem. Bine! Crede-le şi tu! Ştii ceva? Vreau şi eu ipoteza mea proprie. Eu o creez, ţi-o zic, o crezi şi poartă-mi numele-n istorie... ş-aşa nimănui nu-i pasă dacă eu sau dacă tu... dacă Einstein sau Ghiţă de la colţul străzii. Suntem prea egocentrici.
Şi de ce n-am fi?
E iarnă şi ţi-e frig şi plângi. Te duci la cel mai bun prieten acasă şi ăsta îţi zice: "Lasă-mă, am şi eu problemele mele!!" Ce poţi să spui? Că ale tale sunt mai importante? Nu poţi.
Pleci. Iar eşti afară în frig. Îţi cumperi o cafea. La dracu! Iar e prea amară...

marți, 18 noiembrie 2008

vise

drumul ăsta e pavat cu vise uscate

pe care calc fără să-mi pese, pe care calci fără să ştii

pe care le striveşti fără să vrei sau să ai de-ales.

azi sigur nu te mai pierzi în visare,

căci visarea e moartă. ai călcat visele toate.

priveşti de la etaj cum fantasme se ridică şi cad la loc

e imposibil să se înalţe de tot. le suflă vântul şi alunecă pe-asfaltul desenat

cu culori de ieri şi culori de azi, poate mâine chiar se va zări o culoare

pe puzzleul incomplet de pavele uscate

plin cu vise ce şuşotesc printre lacrimi amare

dorinţe de mult abandonate.

am crescut eu, au crescut şi ei

am uitat cum era vise de copil s-avem

şi le-am lăsat, abandonate, vise orfane, dorinţe sugrumate...



duminică, 9 noiembrie 2008

Astenia din spatele geamului aburit

Frunzele mângâie în caderea lor,

Delicate, aerul şi ating,

Odată cu moartea, pământul.


Privesc prin geamul aburit

Cum vara moare…

Şi simt în pieptul meu

Cum focul entuziasmului dispare.

E toamnă… din nou.


Astenie de sfârşit de vară…


Privesc prin geamul aburit

Spre tine, cum speri degeaba

Să găseşti o speranţă prin mine,

Dar în ochii mei nu mai sclipeşte

Decât imaginea becului de-afară.


Astenie de sfârşit de vară…


Ce mă împiedică să te iubesc?

Fiindcă nu e voinţa mea...

Poate e faptul că nu ştiu

Care buton activează iubirea...



Song of the day:
Beirut - Elephant Gun
Lyrics of the day:

And it rips through the silence of our camp at night
And it rips through the silence, all that is left is all that I hide

luni, 3 noiembrie 2008

Alcoolul nu te face mare!


Fumul ţigării se înalţă în sictir,
Tremură vinul fierbinte din pahar,
E glasul vinului care mă cheamă
În şoaptă, rugător şi suav.

Mai cade-o frunză roşă pe asfalt.
E toamnă. Beau.

Eu sunt copilul din capul mesei
Care urmărea părinţii cum
Pe gat vinul il dadeau,
Eu sunt copilul din capul mesei
Care acum priveşte paharul
Aproape gol din care bea.

Sunt trist. Caut putere-ntr-un pahar.
Şi am găsit arzând în mine...
O iluzie de etanol...
Alcoolul nu a crescut în mine
Decat o poftă mai mare de alcool.

Sughit zgomotos şi ameţit.

Şi aiurez despre clipe pierdute,
Dar nu-mi dau seama
Că le-am pierdut în acest pahar...

Song of the day:
Senses Fail - Martini kiss

Lyrics of the day:

There's poison in my drinking glass
Don't stop just sip it down
And in a swirling masquerade of sound
My body hits the ground
I'm beautiful when I'm asleep,
Martini kisses land on my blistered bloody scarlet lips