duet. în colaborare cu Luca.

Am mers prea mult cu ochi închişi
Călcând peste umbrele mele
Credeam că-n lumină se gasesc amintirile
zilei de ieri. Fugeam
spre nicaieri, cu mâinile-ntinse spre cer
cu-o lacrimă stinsă în scrum
Şfichiuiam cu degetul prin aer
Chemări puerile la adresa rândunelelor
Canţaţi-mi un anotimp amar
cântaţi-mi, căci încet dispar
Printre crengi instabile de stejar
Printre culori arse de-anotimp
Am să pictez un punct pe fruntea ta
copil defunct
Dar ai să-i dai singur culoare
din paleta ta de flori
Ah, priveşte-ne de sus, spirit rebel al anilor cântaţi
Cum am ajuns să cer parfum de buze
Să-ţi simt cu-acelaşi simţ, cu toată firea!
pulsul veninos ce-mi înfierbântă Empireul spiritual
Sau poate doar un gând banal
ce-mi refuză alienarea.
Nu-mi refuza conceptele profane
Nici mesajele răcnite parcă din cutiile poştale, uzate

Astăzi am să râd la soare!


Serj Tankian-Sky Is Over


P.S. : LA MUUUUUULŢIII AAAAAAANI, CORINEEEEEEEEL!

dualitate în oglindă.

by Edi and I.

ace de conifere perforând prin timp,

ferestre de ochi incipiente,

lichide edulcorând pielea crestată adânc

printre urme de culori îmbatrânite de secete menstruale

cu scuze patetice. Ciobind buricuri

s-ating dureri fertile de regrete

regretate de imbecili prevazând prin cavităţi pământeşti

telepatie! pamântescul se converteşte în plăceri carnale binecuvantate de dogmatici catolice!

apologie pierzaniei renegate!

roagă-mă, pierzându-mă fireşte printre mesteacăni oripilaţi de icoane sufleteşti.

nu mă mai lăsa să fluier melodii aburite de-atâta suflu greoi…

uşor, scrie-mi versuri de pomana din primăvară -

pavează străzi întregi cu versuri decupate din suflete

… minciuni aclamate de strigăte demonice

aparent – dar toate-s proporţii de fire desprinse din împletitură!

săruturi care nu mint mult, dar

ramân agăţate de garduri ca Pungile duse de apele furtunii

să mai cadă printre deşerturi monumentale de patrimonii polare.


Beatles - Something

Dop

vreau ca vara asta să ningă!
anotimp nenorocit
şi insensibil.
doar sufletul mi-l lasă-nzăpezit
şi stau şi curăţ de pe marginea firii
mocirla.
mă aşez pe pervazul geamului
ce dă în stradă
cu scârţâituri şi furnicături de timpi morţi
lasă claxoanele să-ţi umple trupul
aşa cum umple
tunetul o casă goală.
nu-ţi mai fie teamă de însăşi temeri
lasă-mă să îţi vorbesc
lângă baraj
înainte să te-arunci.
vor dormi peştii pe braţele tale
lungi - precum crengile de prun
şi ochii tăi vor fi două bule de apă
sparte de catargul
adormit la baza mării.
şi caut gheaţa de pe fundul retinei
s-o scurg
verdelui senil
cu chemări barbare.
comandă, nu cerere
un făcut - niciun ideal!
totu-i realizabil.
încovrigată în alburi de apă pufoasă,
în propria groapă
originală şi plăcută
număr stelele stinse
şi îmi las venele înlocuite de fire de iarbă -
mi se scurge sevă pe os
femurul crapă
trecătorii nu observă
îl calcă-n continuare.
mă întreb
cu fiecare trecător
aceeaşi întrebare.
las isteria să-mi lipească-ncheieturile
mă-ncolăcesc mai tare
dacă ar avea covrigul ăsta gaură
sufletul mi-ar rămâne întreg.
caut pe fundul căzii pline
trupul fericirii
mărunt, schilod, cocoşat şi albit
d-atâta stat pe tuşă.
scot dopul şi alunecă pe ţeavă
trecătorii.


Damien Rice - Sleep Don't Weep

Măturăm suflete

Astăzi, 6 iulie 2009, acum, ora 23:07 ţin să menţionez că nu mai înţeleg absolut nimic, că neuronii mei se clatină a somn, îmi pun la îndoială propriile convingeri şi îmi afişez slăbiciunea pe amărâtul ăsta de blog şi mă întreb de ce încă nu m-am oprit. ZZzzZZzz. Semnul întrebării sună interpretabil în vid. Mă păcăleşti. Dar ce e şi mai grav e că... mă păcălesc. Mă pierd printre zgomotele făcute de roţile maşinilor, printre frâne bruşte, printre fire de iarbă, picuri de polen, bâzâituri de insecte, ciupituri de purici şi mâncărimi nesimţite. Ascult zăngănitul fierului şi simt vibraţiile incontrolabile şi semnalele solare vii, dar cumva reci sub învelişul de lumină.
Credeam că înnebunesc negăsindu-mi picăturile, mă simţeam ca din cărţi - din nou!
Şi focul ăsta mocnind încă e tot din cărţi. Se simte dureros, dar nu-mi dau seama dacă findcă s-ar stinge sau ar creşte. Mai are vro valoare oricum ar fi? E ca o poveste fără sfârşit sau ca basmele, de oricâte ori le-ai citi niciodată nu se schimbă ceva, totul rămâne la fel. Cum de exită echilibrul ăsta? Oare şi noi retrăim de sute sau chiar mii de ori aceleşi vieţi şi nici nu ştim? Şi un dumnezu plictisit se asigură că noi o să ne facem sfinţeşte datoria de a trăi conform unui plan bine stabilit dinainte. Dar de ce n-avem şi noi carneţele d-alea ca prinţul din Happily N'ever After, ca să şim exact ce căutăm. Dar nu-i aşa simplu. Păi se putea? Hell no! Simt că mă tot învârt în jurul aceleiaşi idei. Ameţesc.


Punct.
Nu mai pot!



The Hush Sound - Hurricane

Haaaaaaai!

M-am grăbit... sau poate mă înşel. Aaaarrghh! Prea mulţi "poate". Nu-mi plac chestiile ipotetice, totuşi mă înconjor de ele. Stop aici! Trebuie să-mi scutur niţel praful de pe suprafaţa minţii. Hai să facem echilibristică pe aţa încărcată de culoare a vieţii, hai să sărim şi să riscăm şi să tragem concluzii pripite, să nu mai zicem "poate" sau "probabil", să zâmbim atunci când e grav şi să ne încredem, să căutăm o idee inovatoare pentru momentul acum, să îmi pieptăn câteva şuviţe din părul meu dubios, să vorbeşti mult şi eu să te ascult, să sărim de la etaj şi să aterizăm pe o plapumă de iarbă, să trasăm dungi cu carioca pe hartă, să ne imaginăm că putem să înotăm... prin aer, să râdem până ne paralizează maxilarele, să ne certăm, să ne ignorăm, să ne isterizăm, să-mi urlaţi în ureche că sunt obositoare, să ridic din umeri, să strâng mărunţiş în portofelul Andei, să văruiesc un zid, să fiu ajutată să-l caut pe Spiridon, deşi pare absurd şi aberant, să trecem peste, să nu vă mai uitaţi ciudat la cei care poarta bocanci vara, să numărăm stele, să nu ne mai oprim la 69...şi să o lăsăm pe Corina să zică steale în loc de stele, şi să mă opriţi din a mai zice bancuri cu Chuck Norris, să îmi respectaţi conceptele, deşi nu le aprobaţi, să mă bucur acum fiindcă asta e o listă, yay!, să ascultăm muzică la maxim, să bem apă din sticla de şampanie, să ne amăgim, să vedem He's just not that into you de nenumărate ori, să apreciem prieteniile astea, să iubim clipele astea, să nu mai credem în banal, să ne prefacem că nu ştim ce e chiar şi atunci când am putea avea impresia că îl trăim, să depăşim momentul, să ascultaţi melodii d-ale mele şi o să ascult şi eu d-ale voastre, să ne forţăm să plângem la drăciile la care ne holbăm de zor, să alergăm prin ploile reci de vară, ca ploaia de azi, să citesc mult, să trecem peste, să n-o las pe Anda să se arunce, să ghicim în cărţi, să stingem toate calculatoarele pentru o zi, să le scoatem din priză, să facem schimb de tastaturi, să-mi daţi un microfon să-mi înregistrez nenorocita aia de melodie pe care nu o găsesc pe nicăieri în afară de trilulilu, să număr nodurile de la brăţări, să facem poze la nori. Era acum 2 zile norul ăsta care arăta exact ca România. Din păcate, a înghiţit-o un câine-nor.


Collie Budz - Come Around

Încă 3!

Ştii clipele alea care-ţi taie răsuflarea? Eu nu le înţeleg. Fiecare om percepe asta într-un anume fel care mie mi se pare absurd. De altfel, multe lucruri mi se par. Azi am folosit peste normă cuvântul "trist". De ce? Nu ştiu. Cadrul meu familial asta îmi inspiră: trist. Sinceritatea expusă îl doare pe emiţător mai mult decât pe receptor, fiindcă doar aceluia îi pasă de părerile sale. Ce s-a întâmplat? Ce se tot întâmplă? Cumva mă blochez din nou. Înainte obişnuiam să inventez poveşti, să creez personaje, să mă joc de-a romanciera. Acum doar gravez sentimente pe ecrane luminoase, pe foi mototolite, în ochii mei. Căutam ameţeala asta de mult, dar cumva, acum nu mă ajută. Şi să tac şi azi pentru că acum 8 zile a fost pustiu? Mă simt ca un bumerang. Nu trebuie să explic asta. Bănuiesc că se înţelege. Am să mă apuc din nou de poezie. De fiecare dată când stau mai multe zile fără să scriu mă simt ca şi cum m-aş trăda sau aş abandona... m-aş abandona pe mine. Care-i cuvântul pe care-l caut zilei de azi? Amnezie. Uit. Uit ce-am visat, deşi îmi place să-mi notez vise, să încerc să le înţeleg... şi mă simt iar la fel ca în acele zile în care sunt epuizată şi afirm la sfârşit: s-a terminat doza de fericire azi. Aşa e! Zău. Dacă nu-mi pot lua energiile de la cei din jur, dacă n-am de unde-mi lua energiile nu pot să mă bucur decât uneori de lectură, dar nici măcar. Sau poate mă înşel, poate amnezia asta nu este caracteristică lui azi. Poate că tu ai dreptate, dar poate n-ai. Caut prea multe semnificaţii, mă agit până nu mă mai înţelegi, îmi schimb expresia, starea, componenţa, mă transform... În ce? Aiurez? Se poate. Azi citeam aiurea pe internet, că nah. Şi găseam atâtea spirite încrezute. Vă cred instabili. Pe toţi. De ce? Fiindcă vă făliţi cu ideile voastre, cu replicile, cu sclipirile, cu frazele construite complicat. Ce sens are? De ce aş sta să rumeg ceea ce voi consideraţi genial dacă pe mine nu mă atrage? Sunteţi trişti tocmai fiindcă nu înţelegeţi tristeţea sau tocmai fiindcă fugiţi de ea. Poate că acum vorbesc cu sinele meu. N-am de unde ştii. Poate-mi citeam propriile cuvinte şi mă regăseam şi dezamăgeam şi renegam. Dar nu-i aşa. Nu-i loc de regret. Da, fug. Destul de repede, sper. Simt un glonte-n capul ăsta al meu. Cum de unde ştiu cum se simte aşa ceva? Imaginaţie! Baliverne, spui? Te înşeli. Dacă nu-ţi creezi propria plămădire a minţii, atunci nu crezi nimic. Fiindcă tu eşti ceea ce tu creezi în spatele scoarţei umane proprii. Iar ăsta e lucru al imaginaţiei. Nu te mint, serios! Mi se plimbă prin şanţurile creierului, apoi prinde viteză şi ca o torpilă îmi extermină... emoţia. Îmi plâng de milă, eh? Asta e. Mi-am propus să nu mă mai vait, aşa că n-o voi face. Voi plasticiza un răget. Noapte bună!



Oasis - Stop crying your heart out