ficţiune anatomică

sunt geamuri prin venele tale
ce lasă sângele să vadă pentru ce pulsează.
să vadă ce ochii tăi nu pot!
sunt rafturi în pieptul tău
ce-adună senzaţii.
în cutiile de pe nervi sunt păstrate imagini prăfuite de ieri. multe zile de ieri la un loc.
pe clavicule stă-ntins extazul. şi geme.
iar lacrimile se-adună-n fiere. acum ştii ce-i gustul ăla dubios. amărăciunea.
vezica e plină. aştept să mă golesc de tine.



The Cat Empire - The Lost Song

slin

o secundă părea să treacă-ntr-un minut
şi ceasul se legăna pe fundul retinei.
peretele se întindea spre fereastra larg deschisă.
orizontul se clătina singur. semăna cu primăvara.
corcită.
pompează verde-n infinit. şi cică fluturi. în stomac.
şi... sânge! clocotind în vene. Nu cred.
corpul uman e-un tomberon. asta se ştie. la fel şi sufletul.
aşteaptă să fie golite. eliberate!
dar nu poţi. ai cântărit infinitul?
-nu.
exact!
nu poţi suci luna ca s-o decojeşti.
revenind. suflet = tomberon.

te-ai uitat în tine recent?
mare păcat!
regrete - foi de ceapă, rotocoale, înfăşurate pe os;
teama - un peşte putrezit în gura căruia respiră inima;
ura - gutui feliate subţire ce miros a sulf;
încântarea - salate verzi cu sos de soia;
toate aceste ciocolăţi greţoase şi mucegaiul aspru de pe branză -
atâtea care pot şi nu pot fi explicate.
de nodulii sufletului se lovesc fantome
ale unui trecut ce se cere actualizat -
păcat că nu se poate!

ce-i cu frunza asta? ce-i cu plasa asta?
sunt rânjete ironice în ea.
ce e suflul ăsta? căci tare rece e. dar mirosul?
se scurge din suflet gunoiul să facă loc altor jeguri.



Sandi Thom - Lonely Girl

quote of the day: In the beginign all I could see was the end. Now at the end, the beginings draws me back.

Aş bea cafea. De ce? Tocmai fiindcă nu am voie. Aş putea bea cafea dacă ai mei s-ar duce la înviere, dar nu se duc, aşa că mă mulţumesc cu o inocentă ciocolată caldă, dureros de dulce. Nu mă încântă cu nimic, până şi ciocolata amăruie e prea dulce în clipa asta, dar nu-mi edulcorează cu nimic sufletul sau senzaţia din clipa asta, inexplicabilă - şi tocmai azi!
M-am trezit cu o oarecare stare de bine, eram voioasă şi optimistă, dar pe înserat am început să nu mai suport soarele molatec ce-a lenevit toată ziua şi mi-a furat şi energia, petalele cândva albe ale florilor de măr care mureau în fiecare clipă sub paşii mei, zâmbetele astea forţate din jurul meu şi oamenii ăştia trăind, trăind! şi parcă murind în orice clipă. Ce s-a întâmplat? Nu ştiu.
Apune.
Aş fi vrut să mă delectez cu ceva muzică, dar parcă mă zgârie pe ureche. Din nou blocată între "nu ştiu" şi "poate". Noaptea trecută mi-am petrecut-o amintindu-mi... multe, multe, de când hău până în momentul respectiv, al rememorării. Cică oamenii care tac şi nu vorbesc despre problemele lor sunt mai îndureraţi. Nu ştiu ce să zic. Mă gândeam la mai multe opţiuni, gen că îi doare îndestul de tare cât să fie un chin să-şi amintească, fie nu sunt destule încât să explodeze. Nu mai înţeleg nimic. Îmi pun întrebări tâmpite a căror răspuns nu mă mai impresionează aproape niciodată, fac tam-tam din nimicuri numai să nu stau degeaba, mă agit pentru lucruri care nu pot fi schimbate, mă gândesc că "dacă" bla "poate" bla. Detest aceste două cuvinte, "daca", "poate" => ipotetic, adică inutil. E ca şi cum m-aş zgândări singură în rană. Masochism e un cuvânt des folosit de tinerii sadici pasionaţi de a scrie, fiindcă sună bine cică. Poate e doar asta, dar cred că sunt masochistă sentimental, chiar mă joc de-a durerea. Poate că habar n-am de fapt ce zic, dar unele clipe triste le extind la infinit şi mă înec în mireasma lor ameţitoare, care controlează toate simţurile rămase în favoarea unei mari senzaţii: durerea. Repet a nu ştiu câta oară: am înnebunit!
Cineva mi-a zis: Nebunia e frumoasă.
Nu e. Sau dacă e, nu e mereu, sau dacă e, înseamnă că asta e nu e nebunie, e o enigmă. Cine ştie? Cine mai ştie? Ce mai ştie?
Şi doamne... ce e şuvoiul ăsta de amintiri? Ce-mi scapă?
Paranoia.

quote of the day: I don't mind stones in my path. I collect them and save them all. One day I'll build a castle.

Sugarcult - Pretty Girl

în gropile de ciment spart

caut piese pierdute prin gropile de ciment spart

şi nu găsesc decât imagini scorojite de trecut.

ce te face să fii aşa?

unde ţi-e zâmbetul, copile, cândva atât de viu şi cald?

a adormit pe pagina îndoită a cărţii ce-n groapa de ciment spart ai aruncat.

de ce?

căci trecutul rămâne un trecut şi prezenzul continuă prin prezent spre viitor.

nu voi mai avea ocazia să indrept pagina îndoită a cărţii,

dar voi avea ocazia să învăţ din nou să zâmbesc.

mă-nvârt în jurul unei cozi de poezie...

poate că versurile sunt nişte pui de iepure

mici, pufoase şi tăcute, dar cu ochi mari şi plini de

negru... sau de roşu... sau de imaginea ta.

oglindă a gândului mărunt.

Lake of Tears - Headstones

leapşa

Leapşă de la un copil dulce.
Now the rules.
1. Fiecare om care primeşte leapşa trebuie să completeze definiţiile celor 5 cuvinte primite şi să dea mai departe alte 5.
2. Definiţiile nu trebuie să arate stil dicţionar, ci să fie cât mai originale.

1. dimineaţă - e atunci când alerg pe străzi de nebună şi soarele răsare în spatele meu.
2. frumuseţe - ei bine, pentru mine cuvântul ăsta presupune multe aspecte, căci sunt o persoană, hai să nu zic pretenţioasă, că e mult, şi nici perfecţionistă că deja mă flatez singură, dar îmi place să critic, să comentez, să observ detalii (de fapt numai detaliile cred că le văd, că în mare e prea la îndemână ca să observ şi eu), dar frumuseţea reală cred că e un copil blond alergând în soarele vesel al verii.
3. infinit - când aud cuvântul ăsta mă gândesc la lipsa legii gravitaţiei. prăbuşire în gol sau plutire în neant.
4. mare - o baltă.
5. neatins - am stat să mă gândesc la asta. nimic filozofic nu mi-a trecut prin minte. poate cerul.

leapşa merge către Anda, Mări şi Rada.
prietenie
zâmbet
poezie
primăvară
muzică

Înnebunind.

Mă-ntreb cât o să mai suportăm lumea asta. Cum nu ne scârbeşte mâncarea asta pe care o atingem, o mestecăm şi-o înghiţim, pielea asta hidoasă care ne acoperă carnea, carnea asta care ne acoperă oasele, sângele ăsta care ne arde venele, impurităţile pielii, lucrurile pe care le atingem, mucii care ne curg şiroaie din nas când suntem răciţi, excrementele, casa în care locuim şi toate câte le atingem!? Oamenii care se apropie de noi, libidinoşii care ne zâmbesc în autobuze, greţoşii plictisiţi de vieţile lor, chinuindu-se să le plictisească şi pe ale noastre, toate asta cum de nu ne îngreţoşează, cum le lăsăm să ne flateze?! Nimic nu ne scârbeşte cu adevărat, aşa că nimic nu ne supără cu adevărat, deci nimic nu ne bucură cu adevărat. Nu gândim destul de mult, nu ne punem probleme îndeajuns şi trecem cu vedederea toate clipele fie ele triste sau fericite, concluzia este că habar nu avem să trăim ceva cu adevărat. Mă bucură neliniştile astea, clipele astea triste fiindcă le simt altfel, le simt vii. Cogito, ergo sum. Nu. Simt, deci exist. Nu contează ce, ci cum laşi asta să te afecteze, curios cum durerea asta mă face să zâmbesc, şi nu ironic - ca de obicei, ci, culmea!, sincer.
Vreau să mi-o iau în cap, să mă bucur de vacanţă, să dorm în aer liber, să alerg dimineaţa, să-mi pictez unghiile în culori absurde, să mă uit la Sailor Moon (chiar dacă l-am mai văzut odată şi dacă e pueril, chiar prostuţ), să nu las nicio clipă aiurea, să profit, să urlu în gura mare, să distrug liniştea publică, să nu-mi pese. Vreau să simt de acum încolo fiecare clipă aşa cum le-am simţit pe ultimele - intense, reale, dureroase şi hmm... care să fie cel mai potrivit cuvânt? Overwhelming.
Iată cum o luăm iar pe arătură. Heheh.



Sailor Moon - Moonlight