Când totul pare imposibil...

Toată noaptea m-am jucat cu fulgerele şi cu picăturile de ploaie. La început aveam o senzaţie de plutire... Mă simţeam deosebit. Ultima doză fusese mai puternică decât oricare alta. Senzaţiile ce mă pătrundeau erau de nedescris, eram in al nouălea cer. Dansam cu fulgerele, iar fiecare picur de ploaie îl simţeam ca şi cum mi-ar pătrunde în trup. Probabil căuta şi el o fărâmă din fericirea mea. Dar brusc, o durere cumplită... am încercat să deschid ochii, dar pleoapele purtau o greutate de neclintit. Încercam să mă ridic. Am reuşit să mă clintesc. Eram rezemată în mâini, dar nu mai reuşeam să fac vreo mişcare. Simţeam oasele sfărâmându-mi-se sub puterea corpului. Parcă o săgeată mi-a străpuns ceafa. Am căzut. La impactul feţei mele cu pământul, ochii mi s-au deschis brusc, iar greutatea a dispărut. Plângeam. Revedeam clipele acelea infernale ce m-au împins să mă droghez. Acea lovitură ce mă aruncase la pămant, incercând să îmi despart părinţii în timp ce se certau. Tata era nervos. Cred că era beat. Durerea ce-o simţeam acum in ceafa echivala cu aceea din clipa când tata mă lovise. Însa acum, ceva mă durea mai tare. Sufletul.
A fulgerat. Brusc, m-am ridicat în picioare. Nu mai eram in pat?! Asta era... ceea ce mă intrerupsese din plutire... căzusem din pat. Însa acum eram în picioare. Tremuram. M-am rezemat de birou. Se auzea un ticăit îngrozitor, iar o lumină se vedea într-un colţ. M-am apropiat încă tremurând. Am căzut în genunchi şi am întins mâna. Am luat repede ceea ce sclipea de jos. Era ceasul. Ora cinci şi jumătate. M-am agăţat de clanţă şi am reuşit să mă ridic. Am aprins lumina. Am apăsat incet pe clanţă, s-a auzit un mic zgomot, dar nu mi-am dat seama dacă uşa s-a deschis sau nu. S-a auzit încă un zgomot, dar mult mai puternic. În clipa următoare, nu ştiu cum, dar eram în baie, rezemată de peretele rece.
Am privit spre peretele opus şi am zărit rezemându-se de el o făptura cu ochi mari şi verzi, roşii pe la colţuri, păr ciufulit şi negru ce-i aluneca in valuri pe umeri. Avea o faţă palidă, cearcăne kilometrice şi nişte buze vinete şi aspre. Îmi era milă de ea. M-am apropiat şi ea a făcut la fel. Am întins o mână spre ea şi eram gata să-i iau mâna într-a mea. Braţul ei era plin de cicatrice şi înţepături. Pielea avea o culoare vineţie, palmele îi sângerau. I-am atins degetele. Atunci, m-am trezit la realitate. Eu eram fata aceea! M-a pufnit plânsul.
Drogul, cel mai bun prieten al meu... mă trădase. Pusese stăpânire pe judecata mea... devenisem un monstru. Am dat drumul la apa rece. Ce zgomot placut! Numai de aş putea să mă spăl şi să mă curăţ de toate acele chinuri! Dar nu se putea. Apa şi lacrimile mi se scurgeau şiroaie pe obraji. Am luat un prosop şi mi-am şters faţa.
M-am întors în cameră. Ploaia se oprise, iar lumina pătrunse în geam. Am zărit o poză pe birou. Eram eu şi părinţii mei pe vremea când încă eram fericiţi. Ce zâmbitori eram toţi! Dar toate se sfârşiseră. Toate certurile, bătăile primite de la părinţi, toate certurile şi bătăile între părinţi veneau în goana în capul meu. Dureri groaznice veneau şi treceau. Simţeam nevoia de o doză mai puternică decât oricare alta. Numai de aş fi putut să alung toate clipele nefericite, dureroase, întrun colţ şi să rămână acolo... Trebuia să capăt acea doză! M-am grăbit, împleticindu-mă spre birou. Ştiam sigur... numai drogul mă putea face să uit... Am căutat în sertar şi am găsit ceea ce căutam! Am scos seringa, prafurile şi serurile. Am preparat doza, am luat acul şi l-am ataşat la seringă. Eram pe punctul de a face cea mai mare greşeală...
Un scârţâit m-a făcut să scap seringa. Am zărit-o în prag pe sora mea mai mică. Mă privea cu nişte ochi mari, albaştrii şi inocenţi. Atunci mi-am dat seama că nu eram singura care suferea, mai era şi ea. Privirea ei m-a făcut să inţeleg că ea suferea chiar mai mult.
M-a întrebat speriata ce aveam de gând să fac. Am zdrobit seringa cu piciorul şi am luat acul de jos. L-am pus pe birou. M-am apropiat de sora mea şi am strâns-o în braţe. I-am zis să nu-şi facă griji. Totul avea să fie bine. I-am promis.
Au trecut trei ani de-atunci. N-am mai simţit nicicând nevoia de drog. Sora mea mi-a transformat lumea atât de incolora întrun paradis. Îi voi fi mereu profund îndatorată.

Compunere facută împreună cu o fostă colegă de-a mea, Denisa

Lacrimi

Am plecat făr’ să mai spun „Adio”.
Am vrut să uit că plec,
Am vrut să cred că mă întorc.
Am renegat lacrima ce mi-a
Mânjit cu-al ei venin obrazul.
Şi-am blestemat regretul resimţit.
În întunericul nopţii mi se răsfrânge dorul,
În întuneric jeleşte durerea...
Pe nesimţite speranţele s-au scurs.
Voi mai fi eu oare cea
De acum mult timp,
Care descoperea zâmbetul
În lacrima ce-a curs?
Şi-n palma ta întinsă
Citeşte viitorul greşelilor de ieri?
Iar când tăcerea împânzeşte
A mea odaie goală...
Îmi voi mai şterge oare...
Prima lacrimă din seară?


Una de poeziile mele mai vechi ^_^

Mă gândesc să incep cu câteva cuvinte despre mine, aşa, ca să ştiţi cu cine aveţi de-a face .
Înfăţişarea mea nu ar trebui să conteze prea tare, căci eu tot ce vreau e să îmi fac cunoscute anumite idei şi sentimente, şi să vă pun (poate) pe gânduri...
Sunt plină de viaţă şi mai mereu veselă, cel puţin, atunci când mă aflu într-un cadru familiar am mereu un zâmbet larg întipărit pe chip. Sunt mai mereu veselă, însă când sunt supărată, nene, să te dai din calea mea că iese urât! Sunt optimistă, însă totodată şi realistă.
De regulă sunt din cale afară de vorbăreaţă, dar depinde şi cu cine... sunt anumite persoane cu care vorbesc fără oprire şi altele care abea dacă scot 3 vorbe de la mine şi nici alea nu se ştie dacă sunt inteligibile. Am o fire deschisă şi nu mi-e frică să-mi impun punctul de vedere.
De obicei, o fire săritoare, dar asta depinde şi de starea mea de spirit şi de cadrul în care mă aflu. De fel, sunt destul de aiurită, însă mie îmi place să spun că sunt cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ, şi cam aşa şi e.
Am o fire tare schimbătoare. Niciodată nu poţi ştii la ce să te aştepţi la mine. Sunt spontană şi plină de idei răzleţe.
Îmi place să îmi fac prieteni, însă mi-i fac destul de greu. E dificil să-mi ajungi mie la suflet însă, şi când ajungi, cu greu mai scapi de-acolo.
Sunt destul de dificilă şi am o groază de caracteristici ce se bat cap în cap. Am prostul obicei de a mă contrazice singură. Plus, sunt o încăpăţânată. Nu mă las până nu iese ca mine. Pot să zic o groază de tâmpenii, dacă eu cred că-s corecte, voi persevera până îi conving pe toţi că nu greşesc (It's quite annoying actually x_x) şi dup-aia tot eu mă dau cu capul de pereţi... AM GREŞIIIT! >.<
Îmi place să citesc poezii, şi chiar şi să compun. De fapt, visez să devin scriitoare. Support me, please! *a thousand begging puppy eyes*

Nu prea obişnuiesc să arăt din prima cine sunt, aşa ca bănuiesc că v-am zis deja destule... dacă nu, chiar mai multe decât vă intereseaza de fapt... oh well... whatever... Rămâne să mă cunoaşteţi cu adevărat prin intermediul a ceea ce voi scrie!

From Autumn To Ashes - Autumn's Monologue

Oh why can't I be what you need?
A new improved version of me
But I'm nothing so good
no, I'm nothing
Just bones, a lonely ghost burning down songs
of violence of love and of sorrow
I beg for just one more tomorrow
where you hold me down, fold me in
deep, deep, deep in the heart of your sins

I break in two over you, oh
I break in two
And each piece of me dies
And only you can give the breath of life
But you don't see me, you don't

Here I'm pinned between darkness and light
Bleached and blinded by these nights
where I'm tossing and tortured 'til dawn
by you, visions of you then you're gone.
The shock bleeds the red from my face
when I hear someone's taken my place.
How could love be so thoughtless, so cruel?
When all, all that I did was for you

I break in two over you, oh
I break in two
and each piece of me dies
and only you can give the breath of life
But you don't see me, you don't
(x2)


I break in two over you, oh
I break in two over you, over you
I break in two
I would break in two for you
Now you see me
Now you don't
Now you need me
Now you don't