Vreau ca lumea asta goală să nu mai dispară de fiecare dată când închid ochii, vreau să înflorească atunci când îi deschid la loc. Vreau să râd din nou, vreau să nu mai plâng. Vreau să mai pot să sper. Vreau să pot iubi.
Vreau sa pot scrie din nou, măcar atât din tot vacarmul ăsta de dorinţe.
De ce sunt textele mele aşa de triste? De ce pătez manuscrisele cu lacrimi? Fiindcă nu pot scrie decât arareori, când simt ca ceva în mine se sfarmă. Prin scris încerc să reconstitui... să reconstitui dureri... să le aştern, să rămânp toată durerea aici, pe foaie.
Aştept la semafor. Într-o parte o femeie care vorbeşte la telefon, iar în cealaltă un bărbat, Glasul feminin rasuna îngrijorat, iar cel masculin încântat. Deşi cuvintele nu răzbat până la urechile mele, astea sunt singurele senzaţii care par să se distingă în jurul meu, în afara mea...
Mă simt înghiţită de gol... lipsită de sentimente... nici măcar durerea nu mă mai poate atinge... cred... sau poate că simt de atâta vreme durerea că m-am şi obişnuit cu ea. Cine ştie?
Mai sunt câteva secunde şi pot traversa. Încă se aud glasurile celor din dreapta şi stânga mea care vorbesc la telefon. Iar eu ma simt... tristă.
Verde. Taversez. Glasurile se pierd.
Mă îndrept în grabă spre casă. Nu se mai aude acum decât bocănitul înca nefamiliar al bocancilor.
Mă întreb... teama aceea de umbra care mereu e pe urmele tale, dar nu o poţi ajunge niciodată oricât ai alerga-o poarta vre-un nume? Privesc în spate si zăresc propria umbră, în dreapta la fel, de asemeni şi in faţă.
Oftez. Prostii.
Ajung la bloc, urc scările şi mă trântesc pe scaun, în faţa calculatorului. În timp ce ecranul se luminează mă gândesc departe... şi mă doare. Ce? O amintire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu