Doar... atât

O lume fără maringini, o lume fără haz… o lume fără…fără… am pierdut tot, m-am pierdut pe mine. Rătăcind în neştiut am ajuns într-un punct din care nu mă pot desprinde. Sunt aici şi nu pot pleca… sau pot. Dar nu ştiu unde. Şi mă tem… mă tem. Da. Recunosc. Aşa e. Eu mă tem. Sunt om ca toţi oamenii, simt precum toţi, dar chiar şi aşa, nimeni nu simte ca mine…
Ce lume goală! Ce viaţă goală! Mă plimb pe aceeaşi stradă, zăresc aceeaşi oameni, care sunt totuşi alţii de fiecare dată. Zâmbesc aceluiaşi gând care parcă mi se pare diferit acum. Iubesc o lume distrusă şi urâtă, care nu mă va accepta niciodată aşa cum sunt. Degeaba. Totul e degeaba.
Şi renunţ şi eu ca toţi ceilalţi. Sunt doar o figură neclară din mulţime… ca toţi ceilalţi. Nu mă asemăn cu nimeni şi mă asemăn cu toţi.
Ce s-a întamplat? Aş vrea să ştiu.
Captivă în propriul meu trup aş da orice să fiu măcar o clipă altcineva, să văd lumea prin alţi ochi, să am alte temeri, să sufăr şi eu precum altcineva… nu eterna suferinţă a mea… a mea… şi doar a mea.
Trist. Rămân doar cu deşartele speranţe. Păcat.
Aştept un semn. Unul singur. Nimic mai mult , o chemare. Către ce?
Vreau să calc pe drumul predestinat altcuiva şi să îl împletesc pe-am meu peste al lui. Se poate? Sau… să îmi abandonez calea. Să aleg o alta, să pot eu să schimb ceva. Oare chiar pot? Sper…
Ce de întrebări! Şi câte răspunsuri? Mai conteză? Nu. A contat vreodată? Cu adevărat? Nu se ştie…
Enigmă.
Viaţa vine şi trece. Prietenii vin şi pleacă. Lumea începe şi nu se mai termina odată! Paradox…
Perfidul moment al adevărului…
Privesc adânc în ochii tăi. Şi ce văd? Ce văd? Nimic. Poate că nici nu exişti. Eşti doar visul meu. Întreaga lume e doar un vis. Atunci eu ce sunt? O iluzie, propria mea iluzie? Sau poate… doar un gând.