joi, 15 noiembrie 2007

Adio nimănui şi tuturor

De ce nu îmi zâmbeşti? Spune! Tăcere. Degeaba te rog, degeaba mereu te implor. Şi în zadar sper să mă iubeşti. Nu o vei face. Se deschid vechile răni. Nu mi le va mai trata nimeni. Sper să mor! Şi din nou nu mă opreşte nimeni. Nu zice nimeni: “Ce tot spui? Eu te iubesc!”. Nimeni nu a zis asta vreodata. Degeaba sper. “Aşa e!” răzbate glasul rece dinăuntrul meu, singurul meu însoţitor şi sfătuitor. Melodia lui Chopin a murit. Ne apasă tăcerea... “Cui îi mai pasă?” Aşa e! Nimănui... Se închid ochi în departare şi cineva hohoteşte lângă un cadavru. Lânga corpul meu lipsit de suflare nu va plânge nimeni, nu are cine. Şi ce sunt eu? Un biet adolescent părăsit, un biet băiat amărât, uitat până şi de timp, aici, în camera asta goală, aici, în spaţiul ăsta strâmt, să mă asfixiez, să mă înece claustrofobia. Testament. Nu am. Nu am ce lăsa, nu am cui lăsa. Durere. Contează? Am sângerat, fără a mă plânge, am zâmbit, fără a împărţi bucuria. Singurătatea – crudă prietenă. Nici ei nu i-a păsat. Sau da? Ba da! O să mor alături de ea, în braţele ei. Dar va plânge pentru mine? Nu! Singurătatea nu plânge pentru nimeni. A mai auzit cineva că plânge neantul? Sau poate... că departe, în tăcere... Singurătatea e propria ei prietenă. Poate se vaită sieşi şi se sfătuieşte... Poate că totuşi nu mor singur. O am pe ea. Iubirea mea cea dintâi. Ba nu... nu e numai ea. Rămane şi tăcerea, că doar acum mă acompaniază, doar a murit “Marşul funebru” al lui Chopin, chiar înaintea mea. Niciun zgomot. Da... tăcerea e lânga mine. Mă alină şi mă mângâie. O simt alături. Dar e tăcere, asa că nu poate plânge. Am trăit degeaba. Şi ce? Degeaba şi mor. Monolog. Da. Si ăsta e un monolog, pe care nu îl ascultă nimeni, decât eu. Am şi ajuns să vorbesc cu mine însumi. Să mă cert cu mine, sau mai de grabă… cu nimicul din mine. Singurătatea e încă aici, însă. Poate că ar vrea să îmi spună ceva, dar e la fel de mută ca tăcerea. Dureros. Bate vântul. Am uitat geamul deschis. Îl las aşa. Poate mai îmi fac prieteni. Să mor cu vântul alături de mine. Măcar el poate plânge. Când voi muri eu, va fi soare. Nu voi avea de ce mă văita. Oricunde m-aş duce după ce voi muri, singurătatea mă va îmbrăţişa, din nou. Poate de asta nu e tristă. Ea ştie că vom fi mereu împreună. Aşa e! S-a înfiripat o frumoasă idilă, între noi doi. Pe ea o iubesc cu adevarăt. Poate că nu o văd, dar o simt lângă mine şi ştiu că are forme dulci şi atingeri delicate. Deja o simt alături. Buzele ei dulci le ating pe ale mele. Nu, nu e ceva! E cineva! Poate că e invizibilă sau poate că o vad, dar nu îmi dau seama. Oare se ascunde în întuneric? Sau se topeşte imaginea ei la lumină... ? Cred ca într-o zi îmi va răspunde. O muscă pe tavan. Va muri şi ea curând, poate chiar înaintea mea. Efemeride... poate că aşa sunt şi oamenii în comparaţie cu măreţia universului. Nu poate! Sigur! Văd zâmbetul şters al singurătăţii în străfundul meu. Răsuflu uşurat. Deci mi-ai zâmbit. Aş vrea să te îmbrăţişez. Dar aş arăta patetic îmbrăţişând nimicul. Dar chiar şi aşa nimeni nu mă vede. Te-am luat in braţe! Simţi si tu ceea ce simt eu? Am minţit! Mi-e frică. Nu vezi cum încerc să te găsesc, pe tine, rodul imaginaţiei mele. Mă tem... că am să mor singur şi că nimeni nu va plânge lângă corpul meu inert. Nimeni nu va striga numele meu, adăugând o propoziţie chinuită: “Nu muri!”. Nimeni... Iar tu singurătate, nici ţie nu îţi pasă. Doar tu ai fost mereu cu mine, dar şi cu mulţi alţii şi vei fi în permanenţă cu cineva, şi întotdeauna va fi cineva care te va avea pe tine, poate chiar mai aproape decât te-am avut eu. Cred că dacă nu ai fi mută, că ai râde de mine. Nu... nu eşti idealul meu. Credeam că ai şi tu un chip ascuns, pe care nu îl pot vedea decât eu, prin mine. Degeaba. Ţi-ai bătut joc! De toţi! Şi în ultima mea clipă... nici măcar tu nu mai eşti cu mine. Doar tăcerea... musca de pe tavan, e ea cu mine. Ai lăsat-o aici ca să fugi, nu? Ai fugit cu altcineva... Bâzaitul îmi muşcă din suflet. A fugit şi tăcerea! Curge o lacrimă... mă ustură ochii, mă doare obrazul. Lacrima mi l-a zdrobit şi mi l-a împuiat cu veninul ei. Urăsc... urăsc... că ai plecat. Zăresc în geam umbra nopţii. A venit şi ea. Oare ce mi te-a furat? Moartea? Dar credeam că ai sa fii cu mine pînă în eternitate. M-am inşelat. Poate nici nu ai fost cu adevărat cu mine. O dulce hipnoză... Doar am crezut că mă însoţeşti, când de fapt în urma mea e un nimic, şi înaintea mea la fel... bate vântul, urlă cerul, cade ploaia. E clar. Mor. Şi regret... nu am apucat să te cunosc... pe tine.

8 comentarii:

Anna_2507 spunea...

wow....cred ca numai tu puteai sa scrii asa ceva! te-ai intrecut pe tine de data asta.Imi place!Bravo!

Joc de nuanţe spunea...

Mersi. ^_^

nikky_dragutza spunea...

Saracu' adolescent...

Fluture Cenusiu spunea...

Ideea e frumoasa...un pic cam prea trist. o sigura remarca. Prea multe propozitii, fraze scurte si foarte scurte. Cand citesti suna destul de sacadat.
Dar in rest imi place.

evelyn spunea...

chiar sacadat!parca imi sta ceva in gat!!dar imi place felul tau de a scrie,de fapt il ador:*

Joc de nuanţe spunea...

Ideea e sa fie sacadat... doar este un copil care isi pierde viata incet, incet... :)

Ingrid spunea...

e foarte misto compunerea. imi place....am vauzt ca miai lasat niste five-uri la hi5.un id ceva daca ai putea sa lasi....

Graţiela - Teodora Vlad spunea...

Sacadat, nesacadat... m-ai lăsat fără cuvinte. Încă mai analizez sintagma: "Am sângerat, fără a mă plânge, am zâmbit, fără a împărţi bucuria. Singurătatea – crudă prietenă"

Superb! Felicitări!