Aş zice că m-am trezit cu un chef de jogging, dar cred că s-ar înţelege greşit, căci de dormit, nu am dormit, însă şi-a făcut loc din senin acest chef. Aşa că m-am îmbrăcat eu fain frumos şi la 5 jumate sau cam aşa am plecat la "jogging" vezi doamne, plan care a fost dat peste cap de probabil lipsa mea de calciu, fiindcă am aceeaşi slăbiciune ca întotdeauna, aceeaşi senzaţie ca un cârcel sub şoldul meu drept. A căzut ideea de alergat, dar o plimbare mi-am permis.
Învia oraşul în jurul meu, m-am minunat de lumina care poate fi la 6 dimineaţa, gândindu-mă că anul trecut - tot pe vremea asta - parcă nu se lumina aşa de devreme şi aşa de frumos. Am hoinărit aiurea tot privind în jur şi simţindu-mă destul de ciudat. Mă bat diverse idei care mai de care mai dubioase şi am diverse dorinţe şi păreri absurde - să le zic, dar nu ştiu dacă acesta e cuvântul perfect. În orice caz, mă gândeam că aş vrea să nu se mai uite toţi holbaţii aşa dubios la mine şi mă întrebam care era neregula de-şi întorceau aşa capetele. Nu eram îmbrăcată ciudat şi cugetam la diversele opţiuni-explicaţii ale uităturilor mai mult sau mai puţin urâcioase. Să fi fost oare de la faptul că mi-am epilat neglijent piciorul drept iarăşi? Sau poate că se vedeau deasupra capului meu răsărind ideile ca floricelele de porumb în microunde? Sau nu! Ştiu! E fiindcă azi este prima oară după o săptămână când nu port bocanci şi asta m-a mai desprins de pământul ăsta inert? O fi oare de la faptul că părul meu era despletit şi aparent nu e nici creţ, nici drept, doar electrizat? Mă simt întristată de această realizare. Părul meu e o corcire. Sau poate de vină e faptul că rucsacul din spatele meu era micuţ şi neasortat. Am vrut să-l iau şi pe Gigel cu mine, prietenul meu de nădejde, dar unde înainte erau patru găuri, acum este doar una şi orice fermuar ai deschide ajungi în acelaşi loc. Nu vreau să-l înlocuiesc pe Gigel. O să găsesc eu o cale pentru el. În orice caz, treceam prin diverse locuri şi-mi aduceam aminte diverse, gen: prin gangul ăsta mic dintre una dintre Aleile Doinei (nu înţeleg sistemul ăsta de alei care sunt toate ale Doinei) şi Matei Basarab treceam odată în fugă cu nişte prieteni şi în smuciturile mele de copil bezmetic nu ştiu ce făcând m-am ales c-un ghimpe-n deget, dar intrase pe undeva şi era ieşit în afară pe alt undeva. Îmi amintesc că am dormit cu mâna suspendată în aer pentru că nu voiam să merg la doctor şi cu atât mai puţin să las vreun membru al familiei să îl scoată cu penseta. Zâmbeam amintindu-mi încăpăţânarea. Unele lucruri rămân la fel. Apoi am trecut prin staţia de unde lua mama autobuzul când eram mică. Era mai aglomerată decât am văzut-o vreodată. Trec printre oamenii adunaţi şi tot mergând drept am sesizat cu tristeţe cum se urâţesc femeile. Era tanti asta păstrând nişte trăsături simpatice, dar cocârjată, obosită şi tristă. Cum să fii trist în prag de zi?! O priveam şi mă gândeam că trebuia să-mi iau cu mine un carneţel şi un pix şi să scriu în timp ce merg aşa prin oraş de nebună, ar fi atâtea de zis.
La un moment dat îmi tot învârteam agenda telefonică, dorindu-mi să am cu cine vorbi căci doar d-aia nici n-am putut să dorm, prea multe idei se aglomeraseră în mine, prea multe noutăţi, curiozităţi, nesiguranţe. Aş fi vrut să îl sun pe cap-de-pătlăgea să râd niţel de el în telefon: "Haha! Te-am trezit la 6 dimineaţa!", dar nu ştiu de ce n-am făcut-o. Treceam apoi pe lângă blocul lui Mări şi mi-am amintit seara în care m-am simţit atât de rău încât atunci când am ajuns acasă, în loc să intru am simţit nevoia să fug spre centru sperând să ajung înaintea lu' Mări la ea la bloc. Şi am ajuns.
Apoi am mai trecut prin Mircea pe lângă nişte băncuţe şi-mi aminteam figuri şi râsete şi mă minunam de câte s-au putut schimba, de cine sunt eu azi, de cine am fost eu ieri, de cine eram atunci şi-n esenţă - aceeaşi.
Apoi m-am gândit la Mândrie şi prejudecată din rucsacul din spatele meu şi apoi la Nu toată iarba e la fel şi la faptul că m-am răzgândit, nemaivrând să o citesc, probabil şi din cauza commentului de la o postare de mai jos cum că citesc "prostioare" şi la faptul că m-am simţit mediocră observând care sunt cărţile mele preferate. Citesc mult, dar... ce?! Prostioare. Aş fi vrut să găsesc un loc unde să mă aşez şi să lecturez, dar peste tot era ud. De vorbit n-aveam cu cine. Tot nu am găsit pe nimeni să sun, ceea ce s-a dovedit trist fiindcă mereu mi-am dorit să existe persoana asta pe care să o pot trezi la orice oră din zi sau din noapte pentru un moft d-al meu fără să se supere şi mereu mi-am dorit să fiu persoana asta pentru cineva. Am văzut când am fost plecată la Cupa Izvoarelor 4 sau 5 stele căzătoare. N-am fost capabilă să-mi pun o dorinţă nici prima, nici a doua... nici măcar ultima oară. Prostesc, da. Însă aş fi vrut să-mi doresc ceva. Şi nici nu e vorba că nu aş vrea nimic, ci doar că nu vreau să intervin în dorinţele altora punându-mi-o p-a mea. Prostesc din nou. Acum însă îmi doresc cam aşa: să nu mai întoarcă niciun boschetos capul după mine dacă nu vrea sincer să mă cunoască, să dispară sentimentul ăsta cretinel de singurătate, mai ales că ştiu atât de bine că am prieteni pe care pot conta, să nu las o ameţeală de moment să distrugă entuziasmul adunat, să zâmbesc şi să zic: Îmi place aşa!
Învia oraşul în jurul meu, m-am minunat de lumina care poate fi la 6 dimineaţa, gândindu-mă că anul trecut - tot pe vremea asta - parcă nu se lumina aşa de devreme şi aşa de frumos. Am hoinărit aiurea tot privind în jur şi simţindu-mă destul de ciudat. Mă bat diverse idei care mai de care mai dubioase şi am diverse dorinţe şi păreri absurde - să le zic, dar nu ştiu dacă acesta e cuvântul perfect. În orice caz, mă gândeam că aş vrea să nu se mai uite toţi holbaţii aşa dubios la mine şi mă întrebam care era neregula de-şi întorceau aşa capetele. Nu eram îmbrăcată ciudat şi cugetam la diversele opţiuni-explicaţii ale uităturilor mai mult sau mai puţin urâcioase. Să fi fost oare de la faptul că mi-am epilat neglijent piciorul drept iarăşi? Sau poate că se vedeau deasupra capului meu răsărind ideile ca floricelele de porumb în microunde? Sau nu! Ştiu! E fiindcă azi este prima oară după o săptămână când nu port bocanci şi asta m-a mai desprins de pământul ăsta inert? O fi oare de la faptul că părul meu era despletit şi aparent nu e nici creţ, nici drept, doar electrizat? Mă simt întristată de această realizare. Părul meu e o corcire. Sau poate de vină e faptul că rucsacul din spatele meu era micuţ şi neasortat. Am vrut să-l iau şi pe Gigel cu mine, prietenul meu de nădejde, dar unde înainte erau patru găuri, acum este doar una şi orice fermuar ai deschide ajungi în acelaşi loc. Nu vreau să-l înlocuiesc pe Gigel. O să găsesc eu o cale pentru el. În orice caz, treceam prin diverse locuri şi-mi aduceam aminte diverse, gen: prin gangul ăsta mic dintre una dintre Aleile Doinei (nu înţeleg sistemul ăsta de alei care sunt toate ale Doinei) şi Matei Basarab treceam odată în fugă cu nişte prieteni şi în smuciturile mele de copil bezmetic nu ştiu ce făcând m-am ales c-un ghimpe-n deget, dar intrase pe undeva şi era ieşit în afară pe alt undeva. Îmi amintesc că am dormit cu mâna suspendată în aer pentru că nu voiam să merg la doctor şi cu atât mai puţin să las vreun membru al familiei să îl scoată cu penseta. Zâmbeam amintindu-mi încăpăţânarea. Unele lucruri rămân la fel. Apoi am trecut prin staţia de unde lua mama autobuzul când eram mică. Era mai aglomerată decât am văzut-o vreodată. Trec printre oamenii adunaţi şi tot mergând drept am sesizat cu tristeţe cum se urâţesc femeile. Era tanti asta păstrând nişte trăsături simpatice, dar cocârjată, obosită şi tristă. Cum să fii trist în prag de zi?! O priveam şi mă gândeam că trebuia să-mi iau cu mine un carneţel şi un pix şi să scriu în timp ce merg aşa prin oraş de nebună, ar fi atâtea de zis.
La un moment dat îmi tot învârteam agenda telefonică, dorindu-mi să am cu cine vorbi căci doar d-aia nici n-am putut să dorm, prea multe idei se aglomeraseră în mine, prea multe noutăţi, curiozităţi, nesiguranţe. Aş fi vrut să îl sun pe cap-de-pătlăgea să râd niţel de el în telefon: "Haha! Te-am trezit la 6 dimineaţa!", dar nu ştiu de ce n-am făcut-o. Treceam apoi pe lângă blocul lui Mări şi mi-am amintit seara în care m-am simţit atât de rău încât atunci când am ajuns acasă, în loc să intru am simţit nevoia să fug spre centru sperând să ajung înaintea lu' Mări la ea la bloc. Şi am ajuns.
Apoi am mai trecut prin Mircea pe lângă nişte băncuţe şi-mi aminteam figuri şi râsete şi mă minunam de câte s-au putut schimba, de cine sunt eu azi, de cine am fost eu ieri, de cine eram atunci şi-n esenţă - aceeaşi.
Apoi m-am gândit la Mândrie şi prejudecată din rucsacul din spatele meu şi apoi la Nu toată iarba e la fel şi la faptul că m-am răzgândit, nemaivrând să o citesc, probabil şi din cauza commentului de la o postare de mai jos cum că citesc "prostioare" şi la faptul că m-am simţit mediocră observând care sunt cărţile mele preferate. Citesc mult, dar... ce?! Prostioare. Aş fi vrut să găsesc un loc unde să mă aşez şi să lecturez, dar peste tot era ud. De vorbit n-aveam cu cine. Tot nu am găsit pe nimeni să sun, ceea ce s-a dovedit trist fiindcă mereu mi-am dorit să existe persoana asta pe care să o pot trezi la orice oră din zi sau din noapte pentru un moft d-al meu fără să se supere şi mereu mi-am dorit să fiu persoana asta pentru cineva. Am văzut când am fost plecată la Cupa Izvoarelor 4 sau 5 stele căzătoare. N-am fost capabilă să-mi pun o dorinţă nici prima, nici a doua... nici măcar ultima oară. Prostesc, da. Însă aş fi vrut să-mi doresc ceva. Şi nici nu e vorba că nu aş vrea nimic, ci doar că nu vreau să intervin în dorinţele altora punându-mi-o p-a mea. Prostesc din nou. Acum însă îmi doresc cam aşa: să nu mai întoarcă niciun boschetos capul după mine dacă nu vrea sincer să mă cunoască, să dispară sentimentul ăsta cretinel de singurătate, mai ales că ştiu atât de bine că am prieteni pe care pot conta, să nu las o ameţeală de moment să distrugă entuziasmul adunat, să zâmbesc şi să zic: Îmi place aşa!
