Versuri de toamnă tarzie

de Mihai Beniuc

Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri şi pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă şi amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plânge,
Încheagă asfinţitul băltoaca lui de sânge
Şi ca o zdreanţă udă pe lume cade seara
Prin ceaţă munţii gârbovi abia-şi mai duc povara ...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roşii
Voi bate când a ploaie se vor porni cocoşii?
Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,
Să răsfoiesc alene o carte şi să-mi pară
Odaia ţărănească prin fumul de ţigară
Visatul cuib de calde şi blânde fericiri –
Porneşte lin vioara tristeţii-n amintiri.
Şcolarule, ţii minte? Caietul de latina
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
Şi înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alţii scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Şi am intrat în casă şi n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam până la înec.
Dar nu ştiu cum azi vinul a devenit salciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
Mă podideşte dorul să am şi eu o casă –
Un pic de bucurie cu alţii în comun,
Cui lucruri ne-nsemnate şi gingăşii să-i spun –
Ci fără margini ceaţa pe câmpul ud se-ntinde
Şi nici un geam în beznă lumina nu-şi aprinde.

O poezie care pentru mine înseamnă foarte mult :)