Nu e nevoie de titlu sau de-opinii. Ş-aşa n-avem identitate, suntem doar un personaj colectiv în faza de negare. Epilogul s-a terminat de mult...

Nu mai ştiu ce să scriu, ce să ascult, pe cine să ascult, ce să citesc, la ce să mă uit, ce sfaturi să dau, sau orice altceva. Nu mai ştiu nimic şi nici nu sunt sigură dacă mai vreau să ştiu ceva. Nimic nu pare să mai aibă sens.
E ceva în aer...
La dracu! Nu-i nimic în aer. Suntem doar noi. Nu acceptăm că ne schimbăm, nu acceptam că vântul bate în direcţia asta şi ne intră părul în ochi, nu ne convine să ne tundem ca să evităm să ne mai intre părul în ochi, nu ne convine programul de dimineaţa fiindcă e cafeaua prea amară şi nu mai avem timp să o îndulcim, că e frig, că ninge şi ne udă părul şi ni se strică freza şi ne intră zăpadă în încălţămintea de cârpă fiindcă iubim animalele şi nu vrem să purtam nimic de piele, că nimeni nu asupa gropile decât cu gunoaie, că maşinile poluează prea mult, că el te iubeşte prea puţin, că tu nu-l iubeşti destul cât să insişti, că nu pricepe, că tu nu vrei, că încearcă, nu vrei să încerce, că visează, nu vrei să speri, că bate vântul iar. În cealaltă direcţie. N-o să înţeleagă nimeni. De ce? Fiindcă de fapt toată lumea înţelege, dar nu vrea să creadă că înţelege fiindcă e prea uşor, prea evident. Ar părea că ne zbătem degeaba. Şi nu-i aşa?
Iar bate vântul. Nu-mi mai intră părul în ochi. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu...
La şcoală profii te enervează, materia e lungă şi plictisitoare, tu nu vrei să citeşti ce zic ei, tu vrei să citeşti ce vrei tu, tu nu vrei să faci tema aia, titlul nu îţi place, scrisul tău e prea ascuţit, profei nu-i convine, ai dat lucrare, logic că ai copiat tot, ş-aşa cui îi pasă dacă eşti inteligent sau prost? Oricum nu te crede nimeni. Ai opinii? Păstrează-le. Nu corespund cu ale profei. Scrii o poezie. O văd câţiva. Zic că le place. Nu zău? Tot aia! Cine ştie să aprecieze? Nimeni. Ţi se sugerează îmbunătăţiri la ce ai scris. Nu vrei să ştii oricum. Ce-i al tău, e al tău. Vreau să mă audă lumea şi vreau să mă audă aşa, fără şlefuiri. Poezia ei e mai buna ca a mea. De ce? Căci a mai "şlefuit-o" cineva. Cum pot s-o condamn?
E doar o muncă în echipă. Îmi place munca în echipă, doar că pe proiectul muncii în echipă se trec toate numele, nu doar al meu. Sub titlul poeziei vreau doar numele meu! Ce dacă nu le place tuturor? Or fi câţiva nebuni care-o să zică din suflet: "Uite asta sună bine. Iată aici un gând genial!".
Vreau să urlu! O lume întreagă să m-audă.
Penibil...
Şi ce? Tu eşti chiar mai penibil! Toţi suntem. De ce?
Fiindcă nu ştim să ne apreciem, nici pe noi, nici pe ceilalţi. Ne lăsăm conduşi de... de ce? De ce am învăţat în şcoală. Şi ce-am învaţat? Ştiţi ce? Nimic concret. Astea sunt doar ipoteze. Oameni au creat o groază de ipoteze şi le-au concretizat şi dovedit şi noi le credem. Bine! Crede-le şi tu! Ştii ceva? Vreau şi eu ipoteza mea proprie. Eu o creez, ţi-o zic, o crezi şi poartă-mi numele-n istorie... ş-aşa nimănui nu-i pasă dacă eu sau dacă tu... dacă Einstein sau Ghiţă de la colţul străzii. Suntem prea egocentrici.
Şi de ce n-am fi?
E iarnă şi ţi-e frig şi plângi. Te duci la cel mai bun prieten acasă şi ăsta îţi zice: "Lasă-mă, am şi eu problemele mele!!" Ce poţi să spui? Că ale tale sunt mai importante? Nu poţi.
Pleci. Iar eşti afară în frig. Îţi cumperi o cafea. La dracu! Iar e prea amară...