scurt.

Sufletul e o batistă umedă dintr-un material subţire şi vechi ce are să se rupă.
Aş vrea să râd şi pe foile de hârtie cum râd în realitate, dar jocul de scenă ţine doar în lume. Acasă actorul devine el însuşi. Aş vrea să-mi scriu un rol pe care să-l joc acasă, să pot fi cine vreau şi pentru mine, nu un rol dintr-o piesă nescrisă.
Aberant. Mă întreb dacă faceam lucrurile diferit... Ştiu ce-aş fii pierdut, dar oare ce-aş fii câştigat?
Sunt atâtea file care aşteaptă să fie întoarse şi noi zăbovim la aceeaşi pagină de atâta timp fiindcă ne e mult mai comod să rămânem împotmoliţi aici, în condiţii atât de familiare.
Nu ne e frică de nou, ci de faptul că nu ne-am putea descurca. Deci iată-ne, iarăşi, vinovaţi.
Aştept să treacă timpul şi caut să m-ascund... de mine.

Am aflat...

Am aflat că am multe de învăţat şi că multe senzaţii sunt mai dureroase decât par când încearcă cineva să ţi le explice sau de cum le percepi când le citeşti într-o carte. Am aflat că există diferenţe majore între a învăţa, a citi şi a înţelege, deşi în general par să meargă mână-n mână. Am aflat că orice chichiţă contează şi că nu sunt paranoică fiindcă mereu am crezut asta. Am învăţat că există locul, timpul şi cuvintele potrivite, chiar dacă eu n-o să mă pricep niciodată în a le alinia... sau cine ştie? Am aflat că partea cea mai interesantă a vieţii este ghidată de impulsuri iraţionale, drăgălaşe cât şi periculoase. Am aflat că îngropi sentimente în borcane de sticlă şi în cutii de carton şi în burţile ursuleţilor de pluş, sperând că vor rămâne acolo şi doar acolo, dar nu, am creeat un borcan de sticlă, o cutie de carton şi o burtă de ursuleţ oglindită în mine. Cred că prieteniile nu se termină niciodată. Rămân prin oamenii care-au fost împreună, poate se pierd, dar se regăsesc. Prieteniile n-au sfârşit, poate întreruperi. Urmează pauza publicitară. De multe ori e enervant de lungă, dar orice pauză are un sfârşit. Mi-am dat seama că oamenii cărora nu le pasă sunt doar oameni şi nimic mai mult. Am constatat că oamenii care iubesc sunt drăguţi. Am zâmbit şi m-am întrebat de ce. N-am găsit răspuns. Am aflat că nu e rău să fii rău măcar o dată. Contează si cum eşti rău. Am aflat că nu pot reţine lucrurile în care nu cred şi că am o capacitate uriaşă de a reţine inutilităţi în cele mai mici detalii. Am văzut că în filme toate se întâmple pe etape. În realitate toate se întâmplă dintr-o dată. Am aflat că e plăcut să ţi se zică noapte bună din senin când nu te aştepţi de la cine nu te aştepţi, deşi după ce zâmbesc amuzată mă încrunt. Cum de... ? Am simţit gustul ceaiului scurgându-mi-se pe gât şi-am închis ochii. Mă doare capul. Pastile se rostogolesc pe tobogan. Mi-e frig. Am nevoie de un val de voioşie. Sentimentele ar trebui să aibă telecomandă. Am rămas ca un televizor aprins, aşteptând să se ia curentul ca să se odihnească. Între un vis înecat şi un perete scorojit...
Ce aşteaptă toată lumea? Un miracol? Ce miracol... nu vedem că de fapt sunt atâtea minuni în noi...
Mi-aş despica burta să scot din ea sentimentele închise într-un borcan dintr-o cutie din burta ursuleţului şi le-aş aranja pe o măsuţă. Alege-ţi-vă ce vreţi. Le-aş da gratis. Dar nimeni nu poate să-mi ia ceea ce simt şi nimeni nu va putea să simtă aşa cum simt...
Fericiţi oameni. Fericirea lor nu se cumpără în rate, dar durerea noastră da.

Ambră.

Se aude pârâitul obosit al unităţii, iar în aer e un miros de ars amestecat cu portocale. Aţe, pastile, telefoane, tichete, cleşti, pluşuri, iconiţe, pietre, DVD-uri, cărţi, forfecuţă, brăţări, agende, creioane, veioză verde, lumină slabă, ceai de fructe de pădure, firimituri, plicuri, biscuiţi - asta este lumea mea din exterior. Privirea de ansamblu asupra tabloului unei zile obişnuite în viaţa unui om care s-ar putea, la fel de bine, să nu fiu eu. Senzaţii peste senzaţii, doar păreri naive, concepte diferite şi o nouă acuzare. Viaţa mea e un tribunal. N-am martori şi sunt propriul meu avocat. Sunt legată cu venele înnodate ale frunzei de frasin de un scaun din pulpă de portocală. N-ai cum să percepi funia sângerândă care este încolăcită deasupra stomacului meu. Aberaţii, toate vi se par aberaţii. Nebunia nu e nebunie. Nebunia e doar o normalitate superioară vouă pe care o negaţi fiindcă vă sperie. Să fi nebun azi e normal, să fii normal înseamnă să fii nebun. Înţelege asta cum vrei tu. Înţeleg fraza de ieri diferit azi. Miros de budincă. Simt cum mi se ondulează pe limbă savoarea unui puf de zahăr. Nu-mi plac multe lucruri. Nu-mi place minciuna, nu-mi place fumul de ţigară, nu-mi place senzaţia asta ciudată de deasupra stomacului meu. Nu-mi place că nu-mi place să fac ceea ce trebuie să fac. O să mă acomodez. Mai am nevoie de încă 16 ani, cel puţin, dar va fii bine. Naiv, nu? Acru e miezul oricărui lucru, de aceea mai bine ne rezumăm la coajă, e mai lejer şi nu ne ustură gura, gâtul şi pereţii intestinali de care se izbeste miezul sfârtecat. Zic lucruri urâte, gândesc lucruri urâte, dar oarecum reale. Mă dor durerile tuturor, pentru că mai presus de toate, durerea ta, prietene, devine automat şi durerea mea. Sunt condusă de verbul "a simţi". Îmi pierd identitatea prin tine, îmi pierd identitatea prin mine. Mă pierd. Dar oare e ceva de pierdut? Oare am avut? Sau pierderea e de fapt conştientizarea neajunsului? Nici eu nu ştiu ce spun. Mint. Sigur că ştiu. Dar mă încurc între cuvinte complicate ca să vă complic şi să vă implic şi pe voi în aiureala mea. Degetele mele s-au înmuiat ca pişcoturile în lapte şi-mi tremură cum tremura pişcotul între dinţi. S-a lipit de trupul meu uleiul menit să-mi repună în mişcare circuitele, dar m-am defectat. A curs ulei prin crăpătura ce nu ai prevăzut-o. Mi s-au sfărâmat golurile.

către tine

nu ţi-am mai scris ca înainte,

de fapt, nu ţi-am mai scris deloc.

poate, poate ţi s-o face dor.

am obosit!

nu-nţelegi, nu-nţelegi că lumea se autoconsumă? că timpul se dilată?

eşti... pierdut în zare.

nu-ţi dai seama, nu conţientizezi clipa ce-a trecut,

îî vei duce dorul, lasă că ştiu eu mai bine.

şi vei cere, da! vei cere să îţi scriu din nou

măcar un rând cu litere subţiri şi ascuţite... cu creionul!

câte şi mai câte?

azi am văzut un copilaş blond alergând pe străduţa din faţa blocului meu.

zâmbea.

zâmbea când alerga. zâmbea când a trecut pe lângă mine.

am tresărit auzindu-i respiraţia agitată.

cât de viu! cât de real! cât de aproape de mine...

acel suflu inocent de copil blond

care zâmbeşte.

se conturează obsesiile.

da, ştiu, doar oamenii slabi au obsesii.

dar oamenii fără obsesii sunt banali.

lume de vicioşi superficiali!

nu ţi-am mai scris de mult aşa că n-ai de unde ştii că ieri...

am plâns.