Înnebunind.

Mă-ntreb cât o să mai suportăm lumea asta. Cum nu ne scârbeşte mâncarea asta pe care o atingem, o mestecăm şi-o înghiţim, pielea asta hidoasă care ne acoperă carnea, carnea asta care ne acoperă oasele, sângele ăsta care ne arde venele, impurităţile pielii, lucrurile pe care le atingem, mucii care ne curg şiroaie din nas când suntem răciţi, excrementele, casa în care locuim şi toate câte le atingem!? Oamenii care se apropie de noi, libidinoşii care ne zâmbesc în autobuze, greţoşii plictisiţi de vieţile lor, chinuindu-se să le plictisească şi pe ale noastre, toate asta cum de nu ne îngreţoşează, cum le lăsăm să ne flateze?! Nimic nu ne scârbeşte cu adevărat, aşa că nimic nu ne supără cu adevărat, deci nimic nu ne bucură cu adevărat. Nu gândim destul de mult, nu ne punem probleme îndeajuns şi trecem cu vedederea toate clipele fie ele triste sau fericite, concluzia este că habar nu avem să trăim ceva cu adevărat. Mă bucură neliniştile astea, clipele astea triste fiindcă le simt altfel, le simt vii. Cogito, ergo sum. Nu. Simt, deci exist. Nu contează ce, ci cum laşi asta să te afecteze, curios cum durerea asta mă face să zâmbesc, şi nu ironic - ca de obicei, ci, culmea!, sincer.
Vreau să mi-o iau în cap, să mă bucur de vacanţă, să dorm în aer liber, să alerg dimineaţa, să-mi pictez unghiile în culori absurde, să mă uit la Sailor Moon (chiar dacă l-am mai văzut odată şi dacă e pueril, chiar prostuţ), să nu las nicio clipă aiurea, să profit, să urlu în gura mare, să distrug liniştea publică, să nu-mi pese. Vreau să simt de acum încolo fiecare clipă aşa cum le-am simţit pe ultimele - intense, reale, dureroase şi hmm... care să fie cel mai potrivit cuvânt? Overwhelming.
Iată cum o luăm iar pe arătură. Heheh.



Sailor Moon - Moonlight