vineri, 3 iulie 2009

Încă 3!

Ştii clipele alea care-ţi taie răsuflarea? Eu nu le înţeleg. Fiecare om percepe asta într-un anume fel care mie mi se pare absurd. De altfel, multe lucruri mi se par. Azi am folosit peste normă cuvântul "trist". De ce? Nu ştiu. Cadrul meu familial asta îmi inspiră: trist. Sinceritatea expusă îl doare pe emiţător mai mult decât pe receptor, fiindcă doar aceluia îi pasă de părerile sale. Ce s-a întâmplat? Ce se tot întâmplă? Cumva mă blochez din nou. Înainte obişnuiam să inventez poveşti, să creez personaje, să mă joc de-a romanciera. Acum doar gravez sentimente pe ecrane luminoase, pe foi mototolite, în ochii mei. Căutam ameţeala asta de mult, dar cumva, acum nu mă ajută. Şi să tac şi azi pentru că acum 8 zile a fost pustiu? Mă simt ca un bumerang. Nu trebuie să explic asta. Bănuiesc că se înţelege. Am să mă apuc din nou de poezie. De fiecare dată când stau mai multe zile fără să scriu mă simt ca şi cum m-aş trăda sau aş abandona... m-aş abandona pe mine. Care-i cuvântul pe care-l caut zilei de azi? Amnezie. Uit. Uit ce-am visat, deşi îmi place să-mi notez vise, să încerc să le înţeleg... şi mă simt iar la fel ca în acele zile în care sunt epuizată şi afirm la sfârşit: s-a terminat doza de fericire azi. Aşa e! Zău. Dacă nu-mi pot lua energiile de la cei din jur, dacă n-am de unde-mi lua energiile nu pot să mă bucur decât uneori de lectură, dar nici măcar. Sau poate mă înşel, poate amnezia asta nu este caracteristică lui azi. Poate că tu ai dreptate, dar poate n-ai. Caut prea multe semnificaţii, mă agit până nu mă mai înţelegi, îmi schimb expresia, starea, componenţa, mă transform... În ce? Aiurez? Se poate. Azi citeam aiurea pe internet, că nah. Şi găseam atâtea spirite încrezute. Vă cred instabili. Pe toţi. De ce? Fiindcă vă făliţi cu ideile voastre, cu replicile, cu sclipirile, cu frazele construite complicat. Ce sens are? De ce aş sta să rumeg ceea ce voi consideraţi genial dacă pe mine nu mă atrage? Sunteţi trişti tocmai fiindcă nu înţelegeţi tristeţea sau tocmai fiindcă fugiţi de ea. Poate că acum vorbesc cu sinele meu. N-am de unde ştii. Poate-mi citeam propriile cuvinte şi mă regăseam şi dezamăgeam şi renegam. Dar nu-i aşa. Nu-i loc de regret. Da, fug. Destul de repede, sper. Simt un glonte-n capul ăsta al meu. Cum de unde ştiu cum se simte aşa ceva? Imaginaţie! Baliverne, spui? Te înşeli. Dacă nu-ţi creezi propria plămădire a minţii, atunci nu crezi nimic. Fiindcă tu eşti ceea ce tu creezi în spatele scoarţei umane proprii. Iar ăsta e lucru al imaginaţiei. Nu te mint, serios! Mi se plimbă prin şanţurile creierului, apoi prinde viteză şi ca o torpilă îmi extermină... emoţia. Îmi plâng de milă, eh? Asta e. Mi-am propus să nu mă mai vait, aşa că n-o voi face. Voi plasticiza un răget. Noapte bună!



Oasis - Stop crying your heart out

5 comentarii:

Oficial Nu. spunea...

Caut prea multe semnificaţii, mă agit până nu mă mai înţelegi, îmi schimb expresia, starea, componenţa, mă transform... si asta ti-e farmeul :P

te lasasesi de poezie? :|

Joc de nuanţe spunea...

A trecut o saptamana fara sa scriu o poeziee! Asta e... :| woah. :| Suprem dubios!

Fericirea împiedicatã pe scãri spunea...

superba descriere a starii de spirit... nu am cuvinte..ai cuprins acel "tot" posibil. ador expresia "scoarţei umane proprii" cat si contextul in care ai folosit-o...

succes la poezii!!
... considera...ca se strange undeva in tine material pentru urmatoarele tale poezii...:)

Adina spunea...

Poezie... 8-> Astept poezia promisa in camp:)) Acum mi-am adus aminte de ea :))

Joc de nuanţe spunea...

O s-o primesti!!! Zau!