Doar... atât

O lume fără maringini, o lume fără haz… o lume fără…fără… am pierdut tot, m-am pierdut pe mine. Rătăcind în neştiut am ajuns într-un punct din care nu mă pot desprinde. Sunt aici şi nu pot pleca… sau pot. Dar nu ştiu unde. Şi mă tem… mă tem. Da. Recunosc. Aşa e. Eu mă tem. Sunt om ca toţi oamenii, simt precum toţi, dar chiar şi aşa, nimeni nu simte ca mine…
Ce lume goală! Ce viaţă goală! Mă plimb pe aceeaşi stradă, zăresc aceeaşi oameni, care sunt totuşi alţii de fiecare dată. Zâmbesc aceluiaşi gând care parcă mi se pare diferit acum. Iubesc o lume distrusă şi urâtă, care nu mă va accepta niciodată aşa cum sunt. Degeaba. Totul e degeaba.
Şi renunţ şi eu ca toţi ceilalţi. Sunt doar o figură neclară din mulţime… ca toţi ceilalţi. Nu mă asemăn cu nimeni şi mă asemăn cu toţi.
Ce s-a întamplat? Aş vrea să ştiu.
Captivă în propriul meu trup aş da orice să fiu măcar o clipă altcineva, să văd lumea prin alţi ochi, să am alte temeri, să sufăr şi eu precum altcineva… nu eterna suferinţă a mea… a mea… şi doar a mea.
Trist. Rămân doar cu deşartele speranţe. Păcat.
Aştept un semn. Unul singur. Nimic mai mult , o chemare. Către ce?
Vreau să calc pe drumul predestinat altcuiva şi să îl împletesc pe-am meu peste al lui. Se poate? Sau… să îmi abandonez calea. Să aleg o alta, să pot eu să schimb ceva. Oare chiar pot? Sper…
Ce de întrebări! Şi câte răspunsuri? Mai conteză? Nu. A contat vreodată? Cu adevărat? Nu se ştie…
Enigmă.
Viaţa vine şi trece. Prietenii vin şi pleacă. Lumea începe şi nu se mai termina odată! Paradox…
Perfidul moment al adevărului…
Privesc adânc în ochii tăi. Şi ce văd? Ce văd? Nimic. Poate că nici nu exişti. Eşti doar visul meu. Întreaga lume e doar un vis. Atunci eu ce sunt? O iluzie, propria mea iluzie? Sau poate… doar un gând.

Adio nimănui şi tuturor

De ce nu îmi zâmbeşti? Spune! Tăcere. Degeaba te rog, degeaba mereu te implor. Şi în zadar sper să mă iubeşti. Nu o vei face. Se deschid vechile răni. Nu mi le va mai trata nimeni. Sper să mor! Şi din nou nu mă opreşte nimeni. Nu zice nimeni: “Ce tot spui? Eu te iubesc!”. Nimeni nu a zis asta vreodata. Degeaba sper. “Aşa e!” răzbate glasul rece dinăuntrul meu, singurul meu însoţitor şi sfătuitor. Melodia lui Chopin a murit. Ne apasă tăcerea... “Cui îi mai pasă?” Aşa e! Nimănui... Se închid ochi în departare şi cineva hohoteşte lângă un cadavru. Lânga corpul meu lipsit de suflare nu va plânge nimeni, nu are cine. Şi ce sunt eu? Un biet adolescent părăsit, un biet băiat amărât, uitat până şi de timp, aici, în camera asta goală, aici, în spaţiul ăsta strâmt, să mă asfixiez, să mă înece claustrofobia. Testament. Nu am. Nu am ce lăsa, nu am cui lăsa. Durere. Contează? Am sângerat, fără a mă plânge, am zâmbit, fără a împărţi bucuria. Singurătatea – crudă prietenă. Nici ei nu i-a păsat. Sau da? Ba da! O să mor alături de ea, în braţele ei. Dar va plânge pentru mine? Nu! Singurătatea nu plânge pentru nimeni. A mai auzit cineva că plânge neantul? Sau poate... că departe, în tăcere... Singurătatea e propria ei prietenă. Poate se vaită sieşi şi se sfătuieşte... Poate că totuşi nu mor singur. O am pe ea. Iubirea mea cea dintâi. Ba nu... nu e numai ea. Rămane şi tăcerea, că doar acum mă acompaniază, doar a murit “Marşul funebru” al lui Chopin, chiar înaintea mea. Niciun zgomot. Da... tăcerea e lânga mine. Mă alină şi mă mângâie. O simt alături. Dar e tăcere, asa că nu poate plânge. Am trăit degeaba. Şi ce? Degeaba şi mor. Monolog. Da. Si ăsta e un monolog, pe care nu îl ascultă nimeni, decât eu. Am şi ajuns să vorbesc cu mine însumi. Să mă cert cu mine, sau mai de grabă… cu nimicul din mine. Singurătatea e încă aici, însă. Poate că ar vrea să îmi spună ceva, dar e la fel de mută ca tăcerea. Dureros. Bate vântul. Am uitat geamul deschis. Îl las aşa. Poate mai îmi fac prieteni. Să mor cu vântul alături de mine. Măcar el poate plânge. Când voi muri eu, va fi soare. Nu voi avea de ce mă văita. Oricunde m-aş duce după ce voi muri, singurătatea mă va îmbrăţişa, din nou. Poate de asta nu e tristă. Ea ştie că vom fi mereu împreună. Aşa e! S-a înfiripat o frumoasă idilă, între noi doi. Pe ea o iubesc cu adevarăt. Poate că nu o văd, dar o simt lângă mine şi ştiu că are forme dulci şi atingeri delicate. Deja o simt alături. Buzele ei dulci le ating pe ale mele. Nu, nu e ceva! E cineva! Poate că e invizibilă sau poate că o vad, dar nu îmi dau seama. Oare se ascunde în întuneric? Sau se topeşte imaginea ei la lumină... ? Cred ca într-o zi îmi va răspunde. O muscă pe tavan. Va muri şi ea curând, poate chiar înaintea mea. Efemeride... poate că aşa sunt şi oamenii în comparaţie cu măreţia universului. Nu poate! Sigur! Văd zâmbetul şters al singurătăţii în străfundul meu. Răsuflu uşurat. Deci mi-ai zâmbit. Aş vrea să te îmbrăţişez. Dar aş arăta patetic îmbrăţişând nimicul. Dar chiar şi aşa nimeni nu mă vede. Te-am luat in braţe! Simţi si tu ceea ce simt eu? Am minţit! Mi-e frică. Nu vezi cum încerc să te găsesc, pe tine, rodul imaginaţiei mele. Mă tem... că am să mor singur şi că nimeni nu va plânge lângă corpul meu inert. Nimeni nu va striga numele meu, adăugând o propoziţie chinuită: “Nu muri!”. Nimeni... Iar tu singurătate, nici ţie nu îţi pasă. Doar tu ai fost mereu cu mine, dar şi cu mulţi alţii şi vei fi în permanenţă cu cineva, şi întotdeauna va fi cineva care te va avea pe tine, poate chiar mai aproape decât te-am avut eu. Cred că dacă nu ai fi mută, că ai râde de mine. Nu... nu eşti idealul meu. Credeam că ai şi tu un chip ascuns, pe care nu îl pot vedea decât eu, prin mine. Degeaba. Ţi-ai bătut joc! De toţi! Şi în ultima mea clipă... nici măcar tu nu mai eşti cu mine. Doar tăcerea... musca de pe tavan, e ea cu mine. Ai lăsat-o aici ca să fugi, nu? Ai fugit cu altcineva... Bâzaitul îmi muşcă din suflet. A fugit şi tăcerea! Curge o lacrimă... mă ustură ochii, mă doare obrazul. Lacrima mi l-a zdrobit şi mi l-a împuiat cu veninul ei. Urăsc... urăsc... că ai plecat. Zăresc în geam umbra nopţii. A venit şi ea. Oare ce mi te-a furat? Moartea? Dar credeam că ai sa fii cu mine pînă în eternitate. M-am inşelat. Poate nici nu ai fost cu adevărat cu mine. O dulce hipnoză... Doar am crezut că mă însoţeşti, când de fapt în urma mea e un nimic, şi înaintea mea la fel... bate vântul, urlă cerul, cade ploaia. E clar. Mor. Şi regret... nu am apucat să te cunosc... pe tine.

Liceu - cimitir al tinereţii mele

Şi stai şi priveşti fără să vezi
Cum lumea asta goală îţi inghite fericirea.

Liceu – cimitir al tinereţii mele.
Stau in bancă, plictisită,
Şi cuget melancolică.
Degeaba, totul e degeaba.

Stai şi priveşti în depărtarea moartă
Şi tot ce zăreşti e un gol imens,
Un negru abisal ce te sufocă,
Ce iţi apasă pieptul intens…

Aşa-i că te doare? Doar pe tine.
Eu nu simt nimic,
Şi nici cel de lângă tine.

Eşti propriul tău vis.

În spate iţi porţi crucea
Şi numai tu îi simţi macabra apăsare
Toţi te privesc cu-adancă nepăsare
Cum chinul mut ţi-l plimbi prin lumea
Mult prea goală şi prea rece
Pentru a putea privi cu resemnare
Cum totul… trece.

Liceul, cimitirul plumburiu
În care se nasc şi mor
Sentimentele tuturor.

Pereţii par să se-nchidă-n jurul tău,
Degeaba speri să scapi de tot,
Din propriul tău cavou.

Încercând să ajungi la ataraxie,
Tot ce atingi e… nebunie.

Liceu, clădire abandonată
De orice spirit ce-ar putea
Alina amarul dureros din inima ta.

Copilărie pierdută

Ale copilăriei clipe
Curg cascade de-amintiri
Şi mă-ntreabă multe glasuri:
„Anii aceia un’ s-au dus?”
Un fior mă trece iarăşi,
Gânduri triste mă pătrund.
Oare-anii copilăriei, oare...
Eu când i-am pierdut?
Şi un geamăt singuratic,
Cu o rimă ne-nţeleasă,
Ani dragi ai copilăriei,
N-aţi plecat voi oare-agale,
Cu paşi mulţi şi singuratici...
Prea devreme?

Balada tristeţii

Mă scald în lacrimi argintii
Şi mă las victimă durerii.
Aştept cu patimă sfârşitul
Şi fac pace cu destinul.

Dar resemnarea nu-i o cale,
Eu voi lupta în continuare.
Chiar dacă toate-s efemere,
Nu-nseamnă că moartea-i o plăcere.

Alerg pe plaiurile raiului durerii
Şi înot în marea neplăcerii.
Şi visele mi le arunc in zare.
Îi mai pasă cuiva oare?

City Traffic Puzzle

My fav song ^.^

Enjoy!

Escape into the eerie night
In the dark I’m out of sight
Shadows on the alley wall
Are dancing like a lovers brawl

North south east and west
Foreign land is right and left
Don’t let them see you cry
I didn’t know which way was home
Ten degrees without a coat
Don’t let them see you cry

I don’t want to love you if love leaves me this cold
I don’t want to love you if love is this alone

Silence couldn’t stop the sound
The news and gossip got around
A whisper here whisper there
I do but don’t know why I care

Eyes hang from the sockets of our faces
You said no and I don’t think I can take it
This cars caving in
Rains on in the city traffic puzzle
Shifting pieces just like my stomach
Were both so alone
Love sick and were sick of it
Were both on the same page
Don’t feel the same way

The garbage can of love

Sitting in the chair of loneliness,
Holding the bottle of happiness,
Thinking there’s slightly any beer left,
And that the pizza of love has been eaten,
Meaning there is nothing left for me
And how desperately I wanted to taste some of it.

I am damned to never know the meaning of love,
To eat from the eternal plate of sadness,
To hold the knife of madness,
Eating the meal of despair,
Thinking that there might be somebody
Hiding behind the cupboard of nothingness
Waiting for me to realize that he was always there.

Maybe love is somewhere in the ashtray of serenity
And it was consumed along with the cigarette of tranquility.
Searching among the ashes, maybe I’ll find it,
In the end I am left disappointed that
I am leaning against the wall of agony
Terribly suffering of envy.

Why must I be the one not to have anybody
Waiting for me somewhere?
What is love, anyway?
A garbage can waiting to be emptied.

The Party Of Feelings

I’m sitting down again at that table,
That table where we always used to stay,
Always used to talk and smile,
But this is just not one of those days.
We are not here to laugh and have fun,
We’re here to say goodbye.
I wish I could take root right here,
Never to be forced to leave,
But, unfortunately, this can’t be.
All of the hate, sadness and fear
I have englobed inside my heart
Brought us here, the end of our road,
The road we always walked together,
Holding our hands, and smiling inside:
“We’ll be together to the end of time.”

I’m swimming in my own ocean,
An ocean, the puzzle of tears,
Which I proudly put together,
Creating the image of true despair.
Still hoping, naively, that
I will find you here, waiting
For me to come again.
Seeking trough the darkness
Hoping to see your evil grin,
I see that it remains nothing,
Only the memory of my sin.

I kept repeating: I’m not alone.
And now I find myself
At that table where we used to talk
We used to laugh and courteously blink
One to the other, with our sparkling eyes
Giving away all that we felt.

Sitting on the chair you used to stay
Smiling to the plate you used to eat from
Holding your knife, which you usually used,
And ordering the food we used to eat together.
I see you moving away, choosing your own road
That I will never be able to follow
And in my mind your last word resounds in echo:
Farewell!

And I guess this was the end of the party of our feelings…
Because love is not just a simple feeling,
Is the combination of all the feelings in the world,
Combined with divine dexterity by the hand of destiny.

^_^

Un test simpatic pe care l-am găsit şi eu pe net :)

Cum se face?

1. Put your music player on shuffle.
2. Press forward for each question.
3. Use the song title as the answer to the question even if it doesnt make sense.
4. Bold the questions and with the answers, give your own comments on how it relates to the questions.

Deci… cred ca incepe :

1.How are you feeling today?

Thursday - This Side of Brightness (Hmm… somehow… )

2.Will you get far in life?

The Hush Sound - We Intertwined (Hmmm… this sounds confusing )

3.How do your friends see you?

Oasis - Stand By Me (Interesting)

4.Will you get married?

Evanescence - I Must Be Dreaming (Is this like a… maybe? )

5.What is your best friend’s theme?

No Use For A Name - There Will Be Revenge (This doesen’t sound good at all )

6.What is the story of your life?

Sepultura – Propaganda (I wouldn’t be so sure )

7.What was high school like?

Tegan and Sara - I know I know I know (We’ll see )

8.How can you get ahead in life?

Bullet for my Valentine - Tears don't fall (I’ll keep this in mind )

9.What is the best thing about your friends?

Iced Earth & Blind Guardian – Excalibur (Whaaa… ?! )

10.What is in store for this weekend?

Thursday - I Am The Killer (This makes me feel like I have a really evil ego )

11.What song describes you?

Faith and the Muse - The Sea Angler (Really? )

12.To describe your grandparents?

Viţa de Vie - Zale de mătase (I kind of doubt it or… not? )

13.How is your life going?

Goo Goo Dolls – Iris (Hmm… it depends on the point of view… hmm… so, it’s not really available… )

14.What song will they play at your funeral?

Guano Apes - Dödel Up ( OMG! )

15.How does the world see you?

Panic at the Disco - Killer Queen (Pretty available )

16.Will you have a happy life?

Bon Jovi - Have a nice day (Seems like )

17.What do your friends really think of you?

Sister hazel- Your winter (Well… it might be true )

18.Do people secretly lust after you?

Linkin Park - Part of me (Well… seems like it )

19.How can I make myself happy?

Sugarcult - Shaking (I wonder )

20.What should you do with your life?

Miss Platnum- Give Me The Food (Awesoooome )

Versuri de toamnă tarzie

de Mihai Beniuc

Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri şi pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă şi amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plânge,
Încheagă asfinţitul băltoaca lui de sânge
Şi ca o zdreanţă udă pe lume cade seara
Prin ceaţă munţii gârbovi abia-şi mai duc povara ...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roşii
Voi bate când a ploaie se vor porni cocoşii?
Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,
Să răsfoiesc alene o carte şi să-mi pară
Odaia ţărănească prin fumul de ţigară
Visatul cuib de calde şi blânde fericiri –
Porneşte lin vioara tristeţii-n amintiri.
Şcolarule, ţii minte? Caietul de latina
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
Şi înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alţii scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Şi am intrat în casă şi n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam până la înec.
Dar nu ştiu cum azi vinul a devenit salciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
Mă podideşte dorul să am şi eu o casă –
Un pic de bucurie cu alţii în comun,
Cui lucruri ne-nsemnate şi gingăşii să-i spun –
Ci fără margini ceaţa pe câmpul ud se-ntinde
Şi nici un geam în beznă lumina nu-şi aprinde.

O poezie care pentru mine înseamnă foarte mult :)

Când totul pare imposibil...

Toată noaptea m-am jucat cu fulgerele şi cu picăturile de ploaie. La început aveam o senzaţie de plutire... Mă simţeam deosebit. Ultima doză fusese mai puternică decât oricare alta. Senzaţiile ce mă pătrundeau erau de nedescris, eram in al nouălea cer. Dansam cu fulgerele, iar fiecare picur de ploaie îl simţeam ca şi cum mi-ar pătrunde în trup. Probabil căuta şi el o fărâmă din fericirea mea. Dar brusc, o durere cumplită... am încercat să deschid ochii, dar pleoapele purtau o greutate de neclintit. Încercam să mă ridic. Am reuşit să mă clintesc. Eram rezemată în mâini, dar nu mai reuşeam să fac vreo mişcare. Simţeam oasele sfărâmându-mi-se sub puterea corpului. Parcă o săgeată mi-a străpuns ceafa. Am căzut. La impactul feţei mele cu pământul, ochii mi s-au deschis brusc, iar greutatea a dispărut. Plângeam. Revedeam clipele acelea infernale ce m-au împins să mă droghez. Acea lovitură ce mă aruncase la pămant, incercând să îmi despart părinţii în timp ce se certau. Tata era nervos. Cred că era beat. Durerea ce-o simţeam acum in ceafa echivala cu aceea din clipa când tata mă lovise. Însa acum, ceva mă durea mai tare. Sufletul.
A fulgerat. Brusc, m-am ridicat în picioare. Nu mai eram in pat?! Asta era... ceea ce mă intrerupsese din plutire... căzusem din pat. Însa acum eram în picioare. Tremuram. M-am rezemat de birou. Se auzea un ticăit îngrozitor, iar o lumină se vedea într-un colţ. M-am apropiat încă tremurând. Am căzut în genunchi şi am întins mâna. Am luat repede ceea ce sclipea de jos. Era ceasul. Ora cinci şi jumătate. M-am agăţat de clanţă şi am reuşit să mă ridic. Am aprins lumina. Am apăsat incet pe clanţă, s-a auzit un mic zgomot, dar nu mi-am dat seama dacă uşa s-a deschis sau nu. S-a auzit încă un zgomot, dar mult mai puternic. În clipa următoare, nu ştiu cum, dar eram în baie, rezemată de peretele rece.
Am privit spre peretele opus şi am zărit rezemându-se de el o făptura cu ochi mari şi verzi, roşii pe la colţuri, păr ciufulit şi negru ce-i aluneca in valuri pe umeri. Avea o faţă palidă, cearcăne kilometrice şi nişte buze vinete şi aspre. Îmi era milă de ea. M-am apropiat şi ea a făcut la fel. Am întins o mână spre ea şi eram gata să-i iau mâna într-a mea. Braţul ei era plin de cicatrice şi înţepături. Pielea avea o culoare vineţie, palmele îi sângerau. I-am atins degetele. Atunci, m-am trezit la realitate. Eu eram fata aceea! M-a pufnit plânsul.
Drogul, cel mai bun prieten al meu... mă trădase. Pusese stăpânire pe judecata mea... devenisem un monstru. Am dat drumul la apa rece. Ce zgomot placut! Numai de aş putea să mă spăl şi să mă curăţ de toate acele chinuri! Dar nu se putea. Apa şi lacrimile mi se scurgeau şiroaie pe obraji. Am luat un prosop şi mi-am şters faţa.
M-am întors în cameră. Ploaia se oprise, iar lumina pătrunse în geam. Am zărit o poză pe birou. Eram eu şi părinţii mei pe vremea când încă eram fericiţi. Ce zâmbitori eram toţi! Dar toate se sfârşiseră. Toate certurile, bătăile primite de la părinţi, toate certurile şi bătăile între părinţi veneau în goana în capul meu. Dureri groaznice veneau şi treceau. Simţeam nevoia de o doză mai puternică decât oricare alta. Numai de aş fi putut să alung toate clipele nefericite, dureroase, întrun colţ şi să rămână acolo... Trebuia să capăt acea doză! M-am grăbit, împleticindu-mă spre birou. Ştiam sigur... numai drogul mă putea face să uit... Am căutat în sertar şi am găsit ceea ce căutam! Am scos seringa, prafurile şi serurile. Am preparat doza, am luat acul şi l-am ataşat la seringă. Eram pe punctul de a face cea mai mare greşeală...
Un scârţâit m-a făcut să scap seringa. Am zărit-o în prag pe sora mea mai mică. Mă privea cu nişte ochi mari, albaştrii şi inocenţi. Atunci mi-am dat seama că nu eram singura care suferea, mai era şi ea. Privirea ei m-a făcut să inţeleg că ea suferea chiar mai mult.
M-a întrebat speriata ce aveam de gând să fac. Am zdrobit seringa cu piciorul şi am luat acul de jos. L-am pus pe birou. M-am apropiat de sora mea şi am strâns-o în braţe. I-am zis să nu-şi facă griji. Totul avea să fie bine. I-am promis.
Au trecut trei ani de-atunci. N-am mai simţit nicicând nevoia de drog. Sora mea mi-a transformat lumea atât de incolora întrun paradis. Îi voi fi mereu profund îndatorată.

Compunere facută împreună cu o fostă colegă de-a mea, Denisa

Lacrimi

Am plecat făr’ să mai spun „Adio”.
Am vrut să uit că plec,
Am vrut să cred că mă întorc.
Am renegat lacrima ce mi-a
Mânjit cu-al ei venin obrazul.
Şi-am blestemat regretul resimţit.
În întunericul nopţii mi se răsfrânge dorul,
În întuneric jeleşte durerea...
Pe nesimţite speranţele s-au scurs.
Voi mai fi eu oare cea
De acum mult timp,
Care descoperea zâmbetul
În lacrima ce-a curs?
Şi-n palma ta întinsă
Citeşte viitorul greşelilor de ieri?
Iar când tăcerea împânzeşte
A mea odaie goală...
Îmi voi mai şterge oare...
Prima lacrimă din seară?


Una de poeziile mele mai vechi ^_^

Mă gândesc să incep cu câteva cuvinte despre mine, aşa, ca să ştiţi cu cine aveţi de-a face .
Înfăţişarea mea nu ar trebui să conteze prea tare, căci eu tot ce vreau e să îmi fac cunoscute anumite idei şi sentimente, şi să vă pun (poate) pe gânduri...
Sunt plină de viaţă şi mai mereu veselă, cel puţin, atunci când mă aflu într-un cadru familiar am mereu un zâmbet larg întipărit pe chip. Sunt mai mereu veselă, însă când sunt supărată, nene, să te dai din calea mea că iese urât! Sunt optimistă, însă totodată şi realistă.
De regulă sunt din cale afară de vorbăreaţă, dar depinde şi cu cine... sunt anumite persoane cu care vorbesc fără oprire şi altele care abea dacă scot 3 vorbe de la mine şi nici alea nu se ştie dacă sunt inteligibile. Am o fire deschisă şi nu mi-e frică să-mi impun punctul de vedere.
De obicei, o fire săritoare, dar asta depinde şi de starea mea de spirit şi de cadrul în care mă aflu. De fel, sunt destul de aiurită, însă mie îmi place să spun că sunt cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ, şi cam aşa şi e.
Am o fire tare schimbătoare. Niciodată nu poţi ştii la ce să te aştepţi la mine. Sunt spontană şi plină de idei răzleţe.
Îmi place să îmi fac prieteni, însă mi-i fac destul de greu. E dificil să-mi ajungi mie la suflet însă, şi când ajungi, cu greu mai scapi de-acolo.
Sunt destul de dificilă şi am o groază de caracteristici ce se bat cap în cap. Am prostul obicei de a mă contrazice singură. Plus, sunt o încăpăţânată. Nu mă las până nu iese ca mine. Pot să zic o groază de tâmpenii, dacă eu cred că-s corecte, voi persevera până îi conving pe toţi că nu greşesc (It's quite annoying actually x_x) şi dup-aia tot eu mă dau cu capul de pereţi... AM GREŞIIIT! >.<
Îmi place să citesc poezii, şi chiar şi să compun. De fapt, visez să devin scriitoare. Support me, please! *a thousand begging puppy eyes*

Nu prea obişnuiesc să arăt din prima cine sunt, aşa ca bănuiesc că v-am zis deja destule... dacă nu, chiar mai multe decât vă intereseaza de fapt... oh well... whatever... Rămâne să mă cunoaşteţi cu adevărat prin intermediul a ceea ce voi scrie!

From Autumn To Ashes - Autumn's Monologue

Oh why can't I be what you need?
A new improved version of me
But I'm nothing so good
no, I'm nothing
Just bones, a lonely ghost burning down songs
of violence of love and of sorrow
I beg for just one more tomorrow
where you hold me down, fold me in
deep, deep, deep in the heart of your sins

I break in two over you, oh
I break in two
And each piece of me dies
And only you can give the breath of life
But you don't see me, you don't

Here I'm pinned between darkness and light
Bleached and blinded by these nights
where I'm tossing and tortured 'til dawn
by you, visions of you then you're gone.
The shock bleeds the red from my face
when I hear someone's taken my place.
How could love be so thoughtless, so cruel?
When all, all that I did was for you

I break in two over you, oh
I break in two
and each piece of me dies
and only you can give the breath of life
But you don't see me, you don't
(x2)


I break in two over you, oh
I break in two over you, over you
I break in two
I would break in two for you
Now you see me
Now you don't
Now you need me
Now you don't