în sine

Nimeni nu ştie, dar mulţi înţeleg mai mult sau mai puţin. M-am blocat, mă-ntreb, eterna întrebare, cea mai rostită şi cea mai gândită şi cea mai prezentă: de ce?
O oarecare perioadă de tranziţie... şi parcă mi-am mai revenit. Totuşi, mă caut încă.
Să te rătăceşti în tine e cel mai complicat lucru, cele mai întortocheate drumuri le vei găsi în tine şi dacă e să te rătăceşti nu se mai ştie dacă vei reuşi să te mai întorci vreodată, căci tu eşti cel mai mare oraş, eşti cea mai mare lume, în tine străduţele sunt aglomerate şi blocurile înalte stau să se prăbuşească, e prea costisitor să le refaci, mai bine le dărâmi cu totul.
În tine ai întotdeauna un loc preferat, şi-n lume, dar cel mai preferat loc preferat e cel din tine, căci acolo te simţi cel mai liberă şi probabil că locul ăla te defineşte, eşti cel mai tu tu din tine. În locul acela se întâmplă lucrurile cum vrei, nu mai e aşa compicat, ştii ce să faci, nu răneşti pe nimeni, decât pe tine după ce îţi ieşi din tine şi vezi că-n realitate nu se poate aşa, că vei răni pe cineva, şi mai presus de toţi, te vei răni pe tine, dar preferi asta sau încerci să rămâi la ideea că e irelevant.
Prostesc...

Leapşa

Sunt… ceea ce sunt şi nimic mai mult
Aş vrea… să dau culoare vieţii
Păstrez… totul undeva-ntr-un colţişor de suflet
Mi-aş fi dorit… să ştiu mai bine ce vreau
Nu îmi place… că uneori mă pierd de mine
Mă tem… de nesiguranţa clipei acesteia
Aud... mai bine tăcerea
Îmi pare rău că… nu ştiu exact
Îmi plac… parcă prea puţine, uneori prea multe
Nu sunt… mereu ce par a fi
Dansez… pe ritmul prorpiei muzici
Cânt… culorile verii
Niciodată… n-am crezut că voi ajunge aici
Rar… plâng
Plâng când privesc… înainte, fără să zăresc nimic
Nu îmi place de mine pentru că… nu ştiu ce vreau
Sunt confuză… acum
Am nevoie… acum
Ar trebui… să fi ştiut mai bine


şi leapşa se va duce mai departe la: Rada, Bib şi Radu

Vouă

Existaţi cumva aici, implicaţi amândoi, curent amândoi neimplicaţi. Mă simt liniştită şi eliberată, nu mai inspirată ca înainte, dar e bine, măcar mai stabilă ca înainte.
Caut cuvinte să-ţi mulţumesc, neimplicatule, şi iată că nu găsesc. Sper să zâmbeşti citind acest rând, fiindcă e doar şi doar pentru tine. N-am prea multe, dar am cuvinte cu care-mi place să mă joc şi, mai nou, să le dedic.
M-am gândit mult până să ajungem la clipa asta şi cred că deocamdată e bine şi că întradevăr prieteniile rezistă prin orice fel de peripeţii ar trece sau chestii cât mai aiurea. Depinde de la om la om, de la prietenie la prietenie, de la tine la mine...
Un gând vesel implicatului, îl vei primi din zborul razelor de lună, străpungând ţesăturile fine ale lumii ce stă acum între noi.
Nu se cer interpretări sau înţelegeri, doar zâmbete timide, doar încredere şi răbdare, doar atât.
Prin voi eu mă simt eu. E un sentiment minunat, mai viu ca niciodată, ca o redescoperire. Punct şi virgulă. Va urma.

Declaraţia ei

-Sunt zile foarte triste când oamenii sunt efectiv lipsiţi de inspiraţie. Ei bine, aceasta este una din acele zile pentru mine şi nu e deloc bine. Stau pe becul ăsta şi-ncerc să prind în zborul lui prin camera asta tristă un fascicol de inspiraţie şi al naiba, dac-ar putea fi prins! Mă scufundam în balta de lumina, cu fruntea încreţită cu prea puţine gânduri concrete străbătându-mi mintea - zise ea teribil de amărâtă.
Am să încep brusc, direct şi indiferent de orice reacţie fiindcă nu are să mai îmi pese mai mult decât trebuie, căci păsarea e ca un bagaj greu cu care ajungi la aeroport şi nu te lasă să pleci cu tot, aşa că rămâi împărţind lucrurile la care ţii în bagaje mai mici ca să le poţi lua pe toate şi, până să termini, avionul decolează fără tine, deci eşti blocat.Cred că de fapt aşa e toată viaţa, ca o imensă sală de aşteptare în care devii foarte agitat căci nu vei ştii niciodată când o să îţi vină şi ţie rândul de fapt. Şi aştepţi şi tot aştepţi şi de fapt, nimic nu se întâmplă, e totul atât de banal că te apuci să complici totul şi pentru tine şi pentru oamenii care nu au niciun interes şi niciun chef să trăiască dinamic şi totuşi o fac fiindcă pare-se că n-au încotro. Dacă am putea fii fericiţi, probabil că am fii, dar unii dintre noi suntem programaţi greşit.
N-am deloc inspiraţie. Ştii de ce? Fiindcă în capul meu e un singur lucru şi nu mă ajută deloc.

eu prin tine

În lumea asta mulţi sunt împreună,

dar prea puţini sunt noi

m-am săturat să îţi vorbesc retoric, privindu-te fix, şi să zâmbeşti şi-atât.

Atârnând de becul de la veioză

un fir subţire de lumină se clatină

ce-o vrea?

Ţii minte privirile alea?

Eu da.

Din clipa aia simt că ne privim continuu.

Şi acum... acum... nu simţi văpaia?

Sau o fi doar firul subţire de lumină?

Caut un indicator ce mă va duce către

mine...

Implicatului despre neimplicat

Prea puţine cuvinte sunt de spus în clipa asta sau poate aşa mi se pare mie. Am exagerat. Mi-e dor un pic de el, dar doar de el. Nu ai să înţelegi substanţa acestei propoziţii, dar într-o zi... cred că te va izbi înţelesul ei (şi pe tine, şi pe el). Om afla-o şi p-asta.
Azi m-am gândit mult. La ce? Eh... nici nu vrei să ştii.
Am rămas cu sechele, nici nu mai am loc d-altele. Trebuie să-mi fac o defragmentare şi scanarea sistemului este urgent cerută altfel va urma un shut down de urgenţă. Dacă e virus mecanic?
Să nu exagerăm. Doar prea multe erori deodată. O să fie bine.
Nici nu ştiu încotro mă îndrept, iar de unde am plecat e puţin ambiguu.
Ţi-am cerut ajutorul şi nu mi l-ai dat. M-ai indus în eroare. Cred că neimplicatul ar fi sărit imediat în ajutorul meu. Cred...
Tu te mulţumeşti să priveşti lung şi să zâmbeşti, aşa frumos. Lipseşte un clipit seducător din gene şi-al meu eşti în încleştarea unor braţe vizuale ce nu-ţi mai dau drumul, parşivule.
Iar el - un neimplicat atât de implicat şi afectuos... nu merită tratamentul ăsta, cum tu nu meriţi zâmbetul ce ţi l-am oferit, dar nici eu nu merit zâmbetul tău.
Faptul că nu ne merităm deloc ne face perfecţi unul pentru altul.
Şi uite cum neimplicatul duce la noi. Ăsta-i un noi prea numeros.

Nu ţi se pare ciudat, implicatule?

Dacă aş şti sigur că tu încă mă mai cauţi acum m-aş baza pe idee că cei ce se caută până la urmă ajung să se întalnească întâmplător, dar probabil că tu ai renunţat.
O mai conta?
Simţeam cum efectiv mi se topea faţa şi fiecare celulă din corpul ăsta blestemat în care mă simt captivă. Simţeam cum mă scurg încet din mine şi cum cine sunt se pierde. Cine voi rămâne în final? Mă asfixiez cu fiecare eliberare, mă blochez la fiecare început de drum şi explodez, mii şi mii de bucăţele minuscule aterizând peste tot, pe birou, pe podea, pe cărţulia aceea verde de lângă tine, pe genele tale lungi şi prin părul ciufulit. Mă ai toată la-ndemână împrăştiată prin fiecare colţişor din camera ta şi nu conştientizezi. Te privesc din gaura din perete unde obişnuia să fie un cui de care probabil atârna o poză înrămată. Care să fi fost oare? Nu-ţi mai aminteşti.
Aşa mult timp am lăsat în urmă?

Joc cu implicatul

Joci de-a v-aţi ascunselea şi ai ochii închişi şi numeri. Nu te gândeşti la timp, ci doar la joc şi la distracţie, nu-ţi dai seama cum tocmai tu numeri secundele ce se pierd. Ai ochii închişi şi nu mai vezi lumea, nu mai percepi şi nici nu mai conştientizezi prezenţa ei, ci doar a jocului. Tragi cu ochiul. Nu-i corect. Nu ne mai jucăm aşa. Te-am prins! Pleacă d-aci. Nu ne plac trişorii.
Nu ştii când să te opreşti, nu-i aşa?
Nu-mi dau seama când e joacă şi când e serios. Le combinăm prea armonios, aparent, prea calculat, prea prea...
Dacă m-ai iubi la modul perfect compus (compus perfect - pare-se) ar fi de înţeles, dar aşa nu e.
Se apropie "valentinii", cu paşi repezi. E ziua maicămii. La mulţi ani de p-acum! Asta-i singura semnificaţie a tam-tam-ului ăstuia. Ce nonsens!
Aşa se umple viaţa de deşeuri.

Zbor

Urci pe scări translucide, dacă priveşti în jos să-ţi poţi aminti de unde ai plecat, dar ţie nu îţi pasă, tu priveşti doar în sus şi alergi cu disperare către ceva ce nu cunoşti. E un drum fără sfârşit acesta şi tu nu vrei să înţelegi, ţi-ai propus să ajungi în capăt de tot. Vise infantile. Încă n-ai dat de realitate, eşti blocat acolo-n lumea ta.
Am auzit că dacă închizi ochii şi îi ţii închişi destul de strâns că îţi poţi lua zborul, dar trebuie să îi ţii închişi tot timpul zborului şi să vezi doar cu mintea, căci de îi vei deschide te vei speria şi vei cădea la loc pe pământ. Mulţi au reuşit să facă asta, dar nu foarte mult timp, căci au căzut. Erau persoane fără imaginaţie prea multă, ar spune cineva, răutăcios şi tu te-ai încrunta, dar cred că are dreptate. Eşti prea raţional pentru lumea asta. Ai impresia că totul e atât de palpabil, dar singurul motiv pentru care e aşa e pentru că tu şi palpabilul ăsta sunteţi una şi aceeaşi materie, dacă aţi fi materii diferite atunci nu ai mai putea atinge nimic, mână ţi-ar trece prin materia asta acum aşa bine cunoscută şi s-ar putea contopi ducând la o reacţie chimică ce ar duce la apariţia altei materii sau ar putea pur si simplu să treacă prin ea şi atât.
Toţi avem imaginaţie fiindcă fără imaginaţie n-am putea vedea lumea, dar unii o văd mai clar, alţii mai puţin clar, alţii nu o văd deloc, iar unii nu vor să o vadă, dar toţi îsi imaginează până la un anumit punct tot.
Visele sunt toate din acelaş material, visele sunt din acelaş material ca lumea asta care ne e nouă atât de tangibilă. Închide ochii strâns şi ia-ţi zborul. Vei înţelege.

versuri implicatului

doar eu
doar tu
nu! nu! nu noi!
doar tu
doar eu
tot nu-nţelegi?
adică... fiecare!
aha!
te-ai prins.
ce să zic?... a durat ceva.
nu-ţi convine?
ce să zic? ... e treaba ta.

ne-am distanţat, mare păcat, nu-i aşa?
sperai şi tu la timp
ca mine...
dar, ironie, chiar noi am abolit timpul pe care-l aveam
eu pentru tine
tu pentru mine
ne-am avântat.

dar nu contează
copilul blond şi neimplicatul sunt aici,
cu mine.

mă gândeam
că dacă aici unde sunt eu
ar fi acolo
înseamnă că eu aş fii în altă parte,
iar locul acesta şi-ar pierde din valoare...

dar nu-ţi dai seama că aici chiar e acolo... pentru tine?

către tine iar

Cu entuziasm naiv şi ochi vioi

ai întrebat: Care-i cel mai penibil lucru?

Am surâs:

Să fii poet.

N-ai înţeles, ci doar m-ai privit cu ochii mari,

îndoindu-ţi gâtul cu capul blond atârnând.

Ai fi întrebat de ce,

dar n-ai făcut-o. Aşteptai.

Chiar e ăsta cel mai penibil?

M-a surprins.

Nu... cred că cel mai penibil e să încerci să fii poet.

Încerc în zadar s-aşez

în rime perfecte

în versuri perfecte

mesajul perfect.

Şi ce reuşesc? Să pun pe gânduri capul tău blond de copil

care zâmbeşte.

Alergai iar pe strada din faţa blocului meu

de data asta însă te-ai oprit

să mă saluţi.

Îţi scriu din nou – deşi ştiu sigur că nu îţi mai e dor

dar mie mi-e.

Mă vei întreba: Ce e dorul?

Iar eu îţi voi răspunde fără să zâmbesc de astă dată:

O prostituare a simţurilor.

Celui neimplicat.

Mă aştepţi de mult? Îmi pare rău. Ştii că mereu întârzii. Pur şi simplu nu pot fi punctuală!
Şi când e vorba de tine nici atât... Îţi zâmbesc totuşi că aşa e frumos, dar parcă mi-e lehamite de clipa asta, parcă mai rău decât mi-e de obicei.
Şi ce ai făcut azi?
Îmi răspunzi entuziasmat, iar eu mimez interesul, zâmbindu-ţi în continuare. Văd că-ţi place să te auzi vorbind. Sau poate vrei să mă impresionezi? Nu prea-ţi merge, atunci. Atât de drăgălaş, dar atât de banal e acest moment.
Ca doi copii pierduţi pe străduţe lăturalnice, rătăcind confuzi, nemaiştiind care-i drumul spre casă, aşa suntem şi noi, doar că nu ne interesează să ajungem acasă, n-avem un obiectiv comun, doar aiurăm prin viaţă.
Văd că ai avut o zi plină şi interesantă.
Aprobi vesel şi mă ţii strâns de mână.
Habar n-ai că...


va continua, din seria neimplicatului.

Implicatule, ajută-mă...

Da, ştiu, m-am aiurit de tot.
4...3...3... îngrozitor! Se repetă iar. De ce?
M-am poticnit iar şi nu ştiu ce să dreg cu toată treaba asta. E complicat tare. Zău că e! De parcă nu erau de ajuns cele de până acum. Prea aiurea...
Calc în bălţi, serios vorbesc, şi nici nu observ decât când pantalonul ajunge destul de ud cât să mi se lipească de picior şi să-l simt. Sunt prea departe cu mintea ca să-mi mai conştientizez trupul. Tu eşti de vină pentru escapadele mele, cât şi pentru reveniri. Felicitări!
Tu şi lumea asta largă şi încăpăţânată!
De-am putea să ne împăcăm cu cine suntem, fără să mai avem pretenţii, fără aşteptări, fără fără... da, naiv, şi probabil simplist, dar cât de frumos ar fi să lăsăm de la noi - fiecare, da, fiecare, să lase de la el - şi să merite, domne!
Tu ce zici? Hai, ajută-mă, măcar acum cu adevărat, mai mult de simple cuvinte pe care nici nu ştiu de ce mi le adresezi... ca să fie sau chiar simţi nevoia să-ţi faci simţită prezenţa? Să fii mereu aici cumva? Păi, iată, că eşti, dar ajută-mă acum şi vei putea rămâne cât vei vrea.
Obraznic eşti! Îţi place să mă... hm... torturezi... crezi că e tortură, naivule? Tu n-ai de unde ştii că dacă eu pierd jocul ăsta că în acelaş timp pierzi şi tu?
Cât risc inutil, câte gânduri fără sens.
Mofturoşi! Suntem nişte mofturoşi care nu putem să stăm locului dacă nu ne astâmpărăm poftele, şi ce pofte!

Descoperirea implicatului

E defectă, vezi?
Ştiu că nu trebuia să fie aşa. E vina mea, întru totul. N-am vrut să ascult şi... îmi pare rău. Şi uite în ce situaţie am ajuns. Să ne luam altele noi. Şi separat! Iar noi am rămas cu cea defectă şi pare să se defecteze zi de zi mai mult, până o să se strice de tot şi-o să fie inutilă. Nu! Nu! Nu! Nu pot concepe aşa ceva. N-o să se întâmple asta. O să... o să o reparăm! Nu-i aşa!?
Şi tu vrei, o văd în ochii tăi şi o simt în zâmbetul tău. Sau oare e totul o minciună? Oare ţie nu-ţi pasă că s-a defectat? De fapt, cred că de la început a fost cam defectă. Am pornit greşit. Am fost nişte mincinoşi amândoi. Ne-am minţit unul pe altul şi am ajuns să-i minţim şi pe cei din jur şi pe noi înşine. Un joc murdar, asta e totul, un joc murdar unde ne întrecem care întărâtă pe celălalt mai tare. M-asculţi şi nu înţelegi. Altă făţărnicie, nu? Râzi de mine? Ei bine, râzi fericit, căci eu n-am râs o clipă de tine, deşi oportunităţi au fost destule. Am aşteptat... probabil de-asta am greşit, am aşteptat unde trebuia să fac ceva. D-abea acum am realizat şi nici acum n-aş fi realizat dacă...
Oare a fost noroc chior sau ghinion pur?

Reproş implicatului

Nu aşteptam nimic din partea ta şi totuşi, totuşi a trebuit să te bagi! Trebuia să stai acolo, să aştepţi - sau dacă tot voiai aşa mult să te implici, puteai să... da, ştiu! să-ţi creezi scenarii în minte, ca să ai impresia că eşti acolo. Dar nu... tu eşti un încăpăţânat. Ai intrat încălţat cu ghete împuţite în împărăţie - un inconştient şi-un aiurit. Un bleg cu faţă dolofană şi ochi mari şi plângoşi, dar demni, ai naiba! Uite cum te strambi când mă răstesc la tine. Ce ai vrea? Să te felicit?! Eşti nebun de-a binelea. Da, m-ai auzit, un nebun. Încăierări cu mine însămi am dus cât să-mi ajungă toată viaţa, şi-apari tu facându-mă să mă îndoiesc de mine. Trebuia să rămâi acolo, pe un fotoliu pufos în care să te scufunzi cu visele şi dorinţele tale. Dacă n-ar fi fost voinţa ta să se-mpotrivească voinţei mele acum, probabil, că totul ar fi mers strună. Şi-aveam încredere, aveam încredere în tine când nu exista un noi. Acum nu mai am. Fiindcă nu ştii ce şi cum să faci. Ar trebui să fii mai calculat, mai atent... ar trebui să... să nu mai fii tu! Dacă n-ai fii tu cel care eşti, ci tu cel care ar trebui să fii (pentru mine) lucrurile ar sta altfel. Schimbă-te! Te provoc! Fă acum ceva pentru mine, implică-te acum dacă-ţi mai vine! Hă? Încă vrei să fii aici? Te-ai schimba tu pentru mine? Copil incompetent... dacă vrei să faci asta înseamnă cu tu nu exişti, eşti un tu iluzoriu... dacă eşti cine vreau eu să fii, atunci nu mai fii deloc... nu vreau să te pierzi pentru mine în neştiinţă... Când eu mă voi plictisi ce vei face? Te vei schimba din nou pentru mine!? Păi... să ştii că nu merge aşa. Mă voi sătura de tine, de vocea şi de corpul tău şi te voi alunga, da, aşa voi face. Deci, de ce să te mai schimbi pentru cineva care nu te vrea? Perseverenţă, spui? Copil naiv... dac-aş putea... te-aş îndrăgi.

Stop!

Nu se mai termină.
Te-ai săturat să nu fi înţeles, ci doar ghicit şi ghicit greşit. Te-ai săturat să nu fii vazut, ci doar umbra ta să se observe, neagră şi cocoşată. Ţi-a ajuns până peste cap toată zarva neînţeleasă de nimeni şi toate părerile, care de fapt nu contează şi sunt pur subiective, în funcţie de preferinţe sau de ce vrei să auzi. Nu există strop de sinceritate şi acum o ştii mult mai clar decât ai fi vrut. Sunt doar dramele tale pe care nu le împarţi cu nimeni pentru că nimeni nu le înţelege ca tine şi nu le studiază cu meticulozitatea ta. Pari superficială unei lumi de superficiali. De fapt, ai alte principii, dar cine să înţeleagă?
E uşor, mult mai uşor, decât să judeci ceva ce nu înţelegi, ci doar dai cu presupusul. Comoditate.
Sunt probleme şi probleme. Te gândeşti la ceva anume, iar toată lumea îşi ia libertatea să-şi dea cu părerea despre o situaţie pe care cred că o cunosc, când de fapt e vorba de total altceva.
Cum să nu îţi ieşi din minţi?
Îţi tremură degetele pe taste, dar nervii se scurg uşor. Nu-i mai simţi. Acum a mai rămas doar fărâma aspră de nostalgie care-ţi zgârie intestinele.

Şi la multi ani, Nicoleta! :)

.

Mă întreb dacă e de la vreme sau de la sinuzită. Mă întreb dacă are sens să mă mai întreb.
E trist să rămâi blocat între o virgulă şi-un semn al întrebării. Totul e destul de debusolant şi când nu ai în faţa ta decât un punct şi-n urma ta la fel.
Dar mă gândesc că unele poveşti se repetă la nesfârşit ceea ce ne face, pe unii dintre noi, clone de alte personaje. Cerşim originalitate şi ne alegem cu încă un bănuţ rotund. Oare contează cu adevărat ce primim? Sau de la cine?
Asta depinde de convingerile fiecăruia.
Ne contrazicem degeaba. Oricum, nimic nu se va schimba. Ce facem, oferim sau ne dorim defineşte cine suntem. Iar cine suntem contează doar pentru noi. Şi începe să conteze pentru ceilalţi atunci când cine suntem devine altcineva, iar oamenii sunt afectaţi de noul tratament, aşteptându-se la altceva. Spontaneitatea nu e întotdeauna benefică. Uneori surprinde negativ.
Trist.
Nu e nici de la vreme, nici de la sinuzită...
e de la mine.

postare care se încheie imoh.

Ţi s-a întâmplat să ai prea multe senzaţii deodată, dar niciun cuvânt prin care să-i faci pe ceilalţi să le priceapă? Mie da. De multe ori. Dar m-am strofocat până am găsit cuvinte. Şi le-am găsit? Desigur.
Dar nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i fac pe ceilalţi să înţeleagă sau doar am adus propria percepţie la un alt nivel.
Sunt unele momente când îţi dai seama că nimic din ce faci nu e de ajuns şi că probabil nimic din ce vei face nu va fi vreodată de ajuns, momente când conştientizezi dorinţa tuturor de mai mult şi momente în care nu mai vrei să te chinuieşti absolut deloc fiindcă niciodată nu va fi de ajuns. Totuşi nu poţi fi mulţumit de niciuna dintre situaţiile menţionate.
Dar, ce-i drept, oricum niciodată nu eşti mulţumit.
Lumea e plină de... tristeţe...