Declaraţia ei

-Sunt zile foarte triste când oamenii sunt efectiv lipsiţi de inspiraţie. Ei bine, aceasta este una din acele zile pentru mine şi nu e deloc bine. Stau pe becul ăsta şi-ncerc să prind în zborul lui prin camera asta tristă un fascicol de inspiraţie şi al naiba, dac-ar putea fi prins! Mă scufundam în balta de lumina, cu fruntea încreţită cu prea puţine gânduri concrete străbătându-mi mintea - zise ea teribil de amărâtă.
Am să încep brusc, direct şi indiferent de orice reacţie fiindcă nu are să mai îmi pese mai mult decât trebuie, căci păsarea e ca un bagaj greu cu care ajungi la aeroport şi nu te lasă să pleci cu tot, aşa că rămâi împărţind lucrurile la care ţii în bagaje mai mici ca să le poţi lua pe toate şi, până să termini, avionul decolează fără tine, deci eşti blocat.Cred că de fapt aşa e toată viaţa, ca o imensă sală de aşteptare în care devii foarte agitat căci nu vei ştii niciodată când o să îţi vină şi ţie rândul de fapt. Şi aştepţi şi tot aştepţi şi de fapt, nimic nu se întâmplă, e totul atât de banal că te apuci să complici totul şi pentru tine şi pentru oamenii care nu au niciun interes şi niciun chef să trăiască dinamic şi totuşi o fac fiindcă pare-se că n-au încotro. Dacă am putea fii fericiţi, probabil că am fii, dar unii dintre noi suntem programaţi greşit.
N-am deloc inspiraţie. Ştii de ce? Fiindcă în capul meu e un singur lucru şi nu mă ajută deloc.