Celui neimplicat.

Mă aştepţi de mult? Îmi pare rău. Ştii că mereu întârzii. Pur şi simplu nu pot fi punctuală!
Şi când e vorba de tine nici atât... Îţi zâmbesc totuşi că aşa e frumos, dar parcă mi-e lehamite de clipa asta, parcă mai rău decât mi-e de obicei.
Şi ce ai făcut azi?
Îmi răspunzi entuziasmat, iar eu mimez interesul, zâmbindu-ţi în continuare. Văd că-ţi place să te auzi vorbind. Sau poate vrei să mă impresionezi? Nu prea-ţi merge, atunci. Atât de drăgălaş, dar atât de banal e acest moment.
Ca doi copii pierduţi pe străduţe lăturalnice, rătăcind confuzi, nemaiştiind care-i drumul spre casă, aşa suntem şi noi, doar că nu ne interesează să ajungem acasă, n-avem un obiectiv comun, doar aiurăm prin viaţă.
Văd că ai avut o zi plină şi interesantă.
Aprobi vesel şi mă ţii strâns de mână.
Habar n-ai că...


va continua, din seria neimplicatului.